Articol Blog

Bogdan


Mi-am amintit azi-noapte de o prietenă veche.

 …

Când eram mult mai mică, dar, la fel de tontuță ca acum, că asta nu trece cu anii, am fost la o petrecere.

Lume multa, bună, toată cu accent de București. Eu am întârziat, pentru că am căutat ca descreierata flori mai „de București”, să pot fi integrată și nejudecată, cum se întâmpla pe atunci cu mine.

Pe la jumătatea petrecerii, am remarcat că toată lumea „face mișto” de (să-i zicem) Bogdan. Că e prima dată când tace, că ce i s-a intâmplat brusc, că cine i-a căzut cu tronc. Eu încercam să nu dau ochii cu el, pentru că-mi trecea rece prin mine când mă uitam spre el și-l prindeam că se uita și el. Față de „bad guy”, cu niște semne care-i dădeau o alură de killer, deși e foarte posibil să-i fi rămas de la vreun vărsat de vânt din copilărie. Iar ochii – „The eyes, Chico, they never lies” – ochi blânzi, pătrunzători, calmi, calzi, albaștri, cu mii de povești si 5 oceane în ei. Contrast total.

Când am intrat în casă, petrecerea desfășurându-se în grădină (slavă Domnului, ne ajungea aer și spațiu tuturor), să caut toaleta, a venit după mine și fără să-mi spună ceva, m-a sprijinit de un perete și m-a sărutat. Iar eu, speriată și surprinsă, în loc să-l îndepărtez, pentru că „nu se cuvine așa ceva”, l-am sărutat înapoi.

Putea să se întâmple sau nu ceva cu el, mai departe – nu ar fi contat. Eu deja trăisem un cosmos. Eu deja am înțeles că tot ce am vazut în filme, e zero, față de ce poate să-ți facă un baiat, sprijinindu-te timp de un minut de un perete.

Nu am povestit nimănui de la petrecere „incidentul”, de rușine si de teamă, dar mai mult pentru că nu credeam că s-a întâmplat cu adevărat. Eu și acum țin minte cu exactitate senzația curentului care a trecut prin mine când m-a sărutat.

M-am prefăcut că totul e bine, liniar, e ceva normal, până la urmă. Petrecere, vin roșu, intersecție de priviri, sărut. Ăsta e Bucureștiul, baby. Așa sunt pe aici petrecerile. Băieții.

Prietena care dădea petrecerea mi-a zâmbit, când plecam, și m-a întrebat ce i-am făcut lui Bogdan. Eu am vrut sa intru în pământ de rușine, iar, nici nu cunoșteam altă reacție la vârsta aia. Rușine pentru tot. Tot ce aflu, tot ce simt, tot ce devin.

Eu eram mică, Bogdan era în plin proces de divorț, bătându-se și judecându-se pentru custodia fetiței lui de nici un an. Eu am evitat acel grup de oameni, m-am mutat la petreceri mai pe potriva vârstei și rușinii mele. Eram sigură că se va împăca cu soția, pentru că auzisem cât de greu trecea fetița prin toate acestea. Și așa credeam eu atunci că este corect. Eu, între timp, m-am mai uitat în stânga, în dreapta și ușor, am început să nu mă mai gândesc la el. Nu e greu, la vârsta aia, într-un oraș ca București.

După vreun an, am intrat într-o seară cu o prietenă într-un local, să bem o cafea. Sau poate ceva mai tare. Imediat după ce ne-am așezat, am simțit în spate un loc care se înfierbânta și când m-am întors, să vad motivul, la distanță de 2 mese de mine, era Bogdan care ma urmărea fix. Era mirat, fericit, speriat. Aceiași ochi, aceeași privire, aceeași față de killer. L-am salutat, i-am zâmbit și cu un semn timid i-am arătat că poate veni la masa noastră.

Eram deja un pic și-a Bucureștiului acesta gri, al vostru, așa că mi s-a părut normal să fac cum face toată lumea pe aici, pe la voi.

A venit să ciocnească, s-a prezentat scurt prietenei mele, noi i-am zis să stea jos și am stat la povești până aproape de dimineață. Era vară, se lumina devreme. Nu era încă timpul primului metrou, așa că am plecat pe jos spre casă. Bogdan a zis ca merge să ne conducă. Nici nu apucasem să mă gândesc, cu un milion de emoții în piept, că-n 15 minute vom ajunge în fața blocului meu și el îmi va spune „Noapte bună. Mă bucur că te-am reîntâlnit”,  iar eu voi aștepta să se aplece, să mă pupe, cum se pupă aici toată lumea, în România, sperând că mă va săruta, de fapt … că prietena mea l-a luat de mână și i-a zis „Tu mergi cu mine”.

Din inerție, cu zâmbetul înghețat pe față, le-am făcut cu mâna, și am traversat, continuându-mi drumul înainte, încă 15 minute, cât să ajung acasă. Îmi venea să plâng, dar ma gândeam că dacă amețitul înțelege că el din greșeală a făcut dreapta în intersecție, în loc să meargă înainte, și vine alergând să mă prindă din urmă, nu ar trebui să vadă ce impact puternic a avut asupra mea această abatere a lui de la drum. Eu încă mai credeam că e o greșeală, o neînțeleger. Și iar mi s-a făcut rușine de mine și de tot ce mi-am inchipuit eu în capul meu naiv.

Până la urmă, el e un bărbat liber, a făcut o alegere. Ea.

Prietena mea e o femeie liberă, a luat ce a vrut. Pe el.

Iar eu am mers 15 minute până acasă gândindu-mă doar la cât de proastă sunt eu. Puteam să jur că atunci când mă asculta, i se oprea inima în loc. Când îmi răspundea, i se schimba forma ochilor. Iar eu mă chinuiam să nu mă bâlbâi sau să vorbesc cu accent pronunțat, ca să nu se prindă de emoțiile care mi se zbăteau în gât și ceafă. Îmi doream atât de mult să-l impresionez, să mă remarce, să știe ca sunt „mișto”. Aleasă mă simțeam deja. Cât de greșit.

Cu câțiva ani în urmă aveam escală în Berlin. Mi-am luat o cafea și căutam un loc mai liniștit, cu priză alături, ca să astept în tihnă zborul meu, cât mi se încarcă telefonul. Am simțit, din nou, un loc fierbinte în spate, dar nu m-am întors. L-am lăsat așa, să ardă, și mi-am continuat drumul. Ba chiar m-am dus într-o altă sală de așteptare, unde era mult mai aglomerat, numai să mi se piarda urma. M-am așezat pe jos, între un indian cu ochi roșii de nesomn și o poloneza de-o frumusețe uimitoare. Mi-am pus căștile în urechi, mi-am tras gluga hanoracului peste frunte și mi-am sprijinit capul de perete, încercând să ghicesc mirosul parfumurilor din jurul meu. Pata fierbinte s-a mutat în față, dar eu continuam să țin ochii închiși.

Putea fi o eroare de sistem. Putea fi oboseală. Putea fi un străin care mă confundă cu cineva. Putea fi orice. Iar eu am ales să ignor starea de alertă în care intra microuniversul meu când cineva se apropie prea mult de mine. Când se apropie cu adevărat.

La un moment dat, poloneza s-a ridicat să plece și în locul ei s-a așezat altcineva. Am deschis ochii, să îmi mut rucsacul și să caut ceva prin telefon, și pata de căldură s-a transformat în explozie. Lângă mine era Bogdan. Îmi zâmbea, fericit, rușinat, dar în același timp trist, cumva. Nu mai era acea bucurie imposibil de oprit, care îți luminează fața și te face ușor și liber de orice trecut sau problemă.

Eu eram roșie toată. Îmi era, din nou, rușine, că m-am ascuns de el, că m-am ascuns de mine, și nu mi-am asumat această întâlnire întâmplătoare. El era schimbat. Pe langa tristețea care-l înconjura, mai era ceva. Nu erau numai ridurile noi. Era probabil, viața lui, așa cum este.

„Ce faci” „Ce întâmplare” „Nu eram sigur dacă ești tu” „Ești bine” etc.

Îl văzusem pe omul din fața mea de 2 ori în viață, dar ma simțeam atât de stingheră și de vinovată, de parca l-am mințit și înșelat, de parcă am împărțit zeci de ani împreuna și după asta, am fugit în direcții opuse, sperând să nu ne mai întâlnim niciodată.

Nu-mi era dator cu nimic.

Nu am avut nimic de împărțit.

Dar nu era deloc ușor să stau lângă el și să vorbim pur și simplu, despre vreme, probabilități și fleacuri.  

M-am bucurat că zborul lui era în doar o oră și jumătate și număram în gând secundă cu secundă, timpul, până se va ridica să plece. Nu-mi era deloc confortabil cu pata aia fierbinte în mine. În plus, a trecut atâta timp, în general, nu numai între noi doi, timp în care eu am învățat să gestionez căldura, emoțiile și reacțiile mele, încât acum mă luase prin surpindere toată această întâmplare. Prea nou. Prea necontrolabil.

El zbura într-un oraș cu nume imposibil de pronunțat, pentru că-și comandase o rulota second hand de acolo. Fetița lui se făcuse, între timp, mare, și în vacanțe plecau, de obicei, împreună, cu o rulotă închiriată. Acum s-a decis să cumpere o rulotă proprie.

După fiecare frază, se oprea, urmărindu-mi cu atenție fața, de parcă ar fi vrut sa spună mai mult. De parcă ar fi vrut să afle ceva. Ceva suspendat în aer, în timp. Nu m-a întrebat nimic. Nu i-am zis nimic. Amabilități, banalități, tăceri și bucăți triste de zâmbet. Discret, s-a ridicat când s-a anunțat zborul lui și mi-a zâmbit.

„La revedere”.

Mi-aș fi dorit să fiu din nou fata aia speriată și naivă de douăzeci de ani, să mă ridic odată cu el și să-l pup pe obraz, așteptând ca el să mă îmbrățișeze și să mă sărute pentru toți anii și toate (poate) greșelile noastre.

Dar ce vină are el pentru ele?

Mi-aș fi dorit să fiu ca prietena mea, să-l apuc de mână, să-i zic „eu merg cu tine” și să-mi anulez definitiv direcția mea de zbor. Mi-aș fi dorit să rămânem în acea rulotă second hand din orașul cu nume imposibil de pronunțat și să nu ne mai separe nimeni și nimic, niciodată.

Dar eu știam că toate astea sunt fantezii în capul meu. Că în realitate nu e nimic din tot ce cred și îmi închipui eu. De ce-ar fi altfel?

Și nimeni nu era nimănui dator cu nimic.

El va pleca într-o parte, eu în alta. Pata care frige va trece. Totul trece. Punct.

M-am plimbat cateva ore prin aeroport, gândindu-mă.

Oare cum ar fi fost? De ce ne-am întâlnit, de fapt?

Când m-am îmbarcat în avionul meu mi-am dat seama că încă mă frige în piept, chiar dacă Bogdan era, cel mai probabil, în alt capăt al Germaniei. Înțelegeam că e deja bucătăria mea. Bucata mea de anxietate. Blocajul meu. „Trebuia să fi vorbit altfel. Am fost prea rece. Rigidă. Mai bine mă ascundeam în baie. Mai bine nu mă porneam deloc unde m-am pornit. Cu siguranță nu e semn bun întâlnirea cu el.”

Mă gândeam la rulota lui. Mă vedeam cum îi aduc o ceașcă de cafea, cum suntem pe malul mării, cum mă pierd în ochii lui albaștri. Mă durea tristețea lor. Îmi părea rau că nu am putut fi veselă și l-am lăsat să plece crezându-ma indiferentă și de gheață.

„Dar ce treabă am eu cu viața lui?” O luam pe cealaltă parte. „Poate omul e fericit. Poate iarași îmi fac eu filme în cap, iar el a fost doar politicos. M-a văzut în aeroport și m-a salutat.”

Poate.

Am alungat toate gândurile despre el.

Va trece.

Cand am aterizat, mi-am deschis telefonul și datele mobile. I-am scris prietenei mele vechi. „Hey. Ghici cu cine m-am întâlnit în Berlin. Cu Bogdan. Îl mai ții minte? Acela blând, cu față de killer. Cum nu-l ții minte?” 

Nici măcar nu și-l amintea. Ba chiar a încercat să mă convingă că ce-i povestesc e rodul imaginației mele de atunci. Dar eu țineam minte fiecare detaliu pe care mi l-a povestit a doua zi, la telefon.

Zilele trecute am primit pe facebook o cerere de prietenie de la o tânără. Nu aveam nici un prieten comun, nici un interes comun, dar ceva m-a făcut să-mi opresc privirea asupra pozei ei de profil, înainte de a apăsa pe „delete”. Cu siguranță m-a confundat cu cineva. Dar, undeva o mai văzusem. Îmi părea foarte cunoscută. Mi se plimba prin coridoarele minții chipul ei și nicidecum nu reușeam să înțeleg unde am putut să o cunosc. Am intrat în galeria ei de poze și abia când am văzut o fotografie cu ea, pe scările unei rulote, cu o cafea în mână, pe malul mării, am înțeles de unde o știu. Aceeași privire, aceeași blândete.

Și iar am simțit un junghi fierbinte în piept.

Bogdan.  

Comments

comments