Articol Blog

cerceii. 40.


Eu foarte tare am vrut cercei de aur. Foarte. Cel mai tare.

Din felul în care percepeam eu lumea, înțelegeam că „valoarea” se învârte în jurul cerceilor de aur.

Dar, trebuia să-i meriți.

Să fii cuminte. Să înveți bine. Să nu îți faci părinții de rușine. Să termini școala cu diplomă roșie.

Nici nu trebuie să vă zic acum, știți și voi că nivelul de fericire în viață și felul în care am învățat (sau trișat) noi nu au nicio legătură între ele.  

Voiam cercei de aur. Aveam impresia că mi-ar fi scos în evidență tot ce nu se vede. Toată lumea mea adâncă, interioară, altfel, ar ieși la suprafață, dacă aș purta și eu cercei de aur.

Nu-mi veneau bine coafurile, pălăriile, forma capului – dar știam că cerceii de aur vin perfect pe orice fată. Cerceii de aur ar fi fost salvarea.

De la 3 până la 15 ani am vrut cercei de aur. Dar, din ce în ce mai puțin, deja.

Nu mai știu – îmi pierdusem răbdarea să-i aștept sau am înțeles mai multe despre „valoare”.

Pe la 23 de ani, țin minte că eram în vacanță, acasă, locuiam la Buiucani, am ieșit să iau pâine și am văzut că s-a deschis un salon cosmetic la parterul blocului nostru. Am intrat să văd prețurile, eventual să mă programez la vreun epilat, pensat, tratament, și am văzut în lista de prețuri și găuritul urechilor.

În modă erau deja găurile multiple în urechi, piercingurile, părul roz și tricourile cu buricul la vedere. Poveștile cu punkiștii din Sankt Petersburg erau istorie, iar gapearele din Chișinău nu mai tundeau demult băieții care făceau trupe de coveruri după Beatles.

Cred că nici nu am lăsat plasa din mână. Nici nu m-am așezat.

– E sterilizat?

– Da.

– Găuriți.

– Aici e bine?

– E perfect.

Ea era rusoaică, mirosea foarte bine.

– Să-i porți pe ăștia o vreme, pe urmă poți să-i schimbi cu alți cercei. Ai cercei de aur?

Aveam. Primisem cadou de la mama, când am împlinit 16 ani, dar așa s-a întâmplat, că numai de găuri în urechi nu ne era atunci. Taman se îmbolnăvise tata.

Acasă, lumea nici nu a observat că am găuri în urechi. Nici seara, când am ieșit la terasă, la Enigma, în spatele cinematografului Patria, nu a observat nimeni.

După vreo săptămână, treceam iar spre pâine și rusoaica care mi-a dat găuri în urechi fuma în fața salonului. Am salutat-o din cap, ea mi-a făcut semn să mă apropii, mi-a întins pachetul de Kim mentolat, s-a uitat la urechile mele și mi-a zis „Mojesh meneati” (Poți să-i schimbi).

În acea zi, m-am pregătit de Enigma mai mult decât de obicei. Mi-am schimbat cu atâta atenție cerceii, mi-am prins părul, mi-am luat o bluză cât de cât nouă, adică purtată mai rar de sora mea mai mare, am ieșit din casă și am mers ca un vânt de primăvară până la stația lui 22. Dar nu s-a uitat nimeni la mine. Nimeni.

„Ei, Buiucani, derevnea. Ei nici nu înțeleg” mi-am zis. „Să vezi ai mei. Să vezi în centru.”

Taxatoarea mi-a luat banii cu aceeași scârbă ca-n orice altă zi. Aceiași oameni obosiți de ieri urcau și coborau în troleibuz, cu pungi pline cu nimicuri și suflete goale de tot. Aceleași clădiri peste geam.

Of, troleibuzul ăsta 22. Nu știe el nimic.

Am coborât cu o stație mai departe, lângă Arbatul nostru nicicum. Poate observă artiștii. Poate la Eminescu vin la repetiții niște actori care nu sunt în vacanță. Am luat-o pe Pușkin, apoi pe „31 august”, să trec pe lângă Panipit. Poate-poate.

Nimeni. Nimic.

Lumea era preocupată de cu totul alte lucruri decât să mă observe pe mine, cum merg în prima mea zi cu „valoare”. Am traversat parcul, am trecut pe lângă vosimiorcă, pe lângă „havuz”. Nimic. Nici măcar puștoaicele care se ascundeau să fumeze nu m-au observat.

Când am ajuns la terasă, m-am oprit un pic, mai departe, să văd cine este, cine nu-i, cum s-au așezat fiecare, pe la ce mese. Exista atunci o schemă anume pentru toate astea. Mi-am desenat repede în cap strategia, am trecut pe la 2 mese, am salutat. Am ignorat masa care trebuia ignorată, m-am îndreptat spre „masa mea” și m-am așezat.

Uitasem și eu de cercei. Acum era important acel „ignore” total al mesei vecine.

Atâta i-am vrut. Atâta i-am așteptat. Când mi i-am pus în urechi, în sfârșit, nu a observat nimeni schimbarea radicală din mine. „Valoarea”. Pentru că toate fetele, ba chiar și o parte din băieți, deja de ani buni îi aveau. Acum, altceva îți aducea valoare. Poate un telefon mobil. Poate altceva. Să știi, să poți să faci niște lucruri.

Așa e și cu iubirea, mă gândeam azi dimineață la cafea.

Am trăit, m-am temut, m-am ferit, am așteptat și, când, în sfârșit, s-a întâmplat, am ieșit așa, lebădă pe stradă, am mers spre voi, m-am arătat din toate părțile, din toate luminile. Iar voi? Iar voi, nimic. Voi toți deja ați fost (și ați) iubit :).

M-a întrebat cineva zilele astea cum mă simt la 40 de ani.

Cum să mă simt? La mine totul se întâmplă mai târziu. Totul.

Nu știu cum e la 40 :).

Când am s-ajung la 40 și am să simt, cu siguranță am să mă laud tuturor.

Dar până atunci, sunt ultima care-a schimbat Nokia cu Alcatel 🙂 și Alcatel cu Samsung.
Sunt ultima care și-a făcut card Revolut.

Pantofi cu toc mai rar, ruj roșu mai mereu în geantă. Și … port primii cercei din când în când.

Și-nvăț despre iubire. Poate abia acum :).

Comments

comments