Articol Blog

da, nu e ușor cu mine. da, e minunat cu mine


Vi s-a întâmplat vreodată să cunoașteți pe cineva și să înțelegeți că … e ceva. Omul încearcă să fie prin preajmă, știe și înțelege din prima, râde la glumele voastre, se implică în aceleași proiecte, merge la aceleași concerte și de fiecare dată când vă uitați spre el, vedeți că el vă privește. Pe furiș, nedumerit, de obicei. Sunt oameni care vă plac. Nu vi se pare. Dar nu fac nici un pas. Sau fac jumătate. Sau unul înainte și 3 înapoi. Și nu e vorba că nu-s hotărâți sau au ieșit proaspăt din vreo relație de 5 ani. Sau se tem să intre în una.

„Se tem.”

Mi s-a întâmplat să cunosc pe câte cineva cu care să am din start compatibilitate în comunicare, reacții și chiar emoții, dar atât. M-am gândit la tot felul de blesteme de familie, pattern-uri alese de subconștientul meu, glume de-ale creatorului etc.

Și cu atât mai tare mă enervam, cu cât credeam că omul nu este pregătit, că omul se (sau mă) protejează, dar el peste 2 săptămâni se combina cu câte cineva (vorba Planetei Moldova, „mai urâtă și mai proastă decât mine”) cu care în mai puțin de un an boteza deja primul copil.

Și știți, se întâmpla să ne mai intersectăm și să văd, ba chiar să mă conving că omul era în continuare atras de mine. Și nu, nu mi se părea.

De ce? De ce nu mă alegea pe mine? De ce câștiga (aproape) tot timpul o altă fată?

Fiecare om vine cu o experiență și un bagaj emoțional și spiritual proprii. Unora le-a venit totul de-a gata. Noi ca noi, cu corpurile și prezentul nostru. Poate că vrem, suntem atrași, plănuim, visăm. Dar uneori, pare imposibil să-ți iasă un viitor cu cineva care a trecut prin multe și diferite, înainte, despre care tu habar nu ai. Eu, de exemplu, „mă tem” de bărbați frumoși. Frumoși, în concepția generală a societății, că așa, pentru mine, cine e al meu, e cel mai frumos. Dacă un bărbat „frumos”, de copertă, îmi face curte, prima mea tendință este să-l resping. „Du-te, măi, la vreo fată frumoasă, eu îs femeie simplă, normală. Hai să nu ne amestecăm. Glamour la glamour; iar oamenii simpli, la oameni simpli. Eu nu am Hermes, mă demachiez cu Gerovital și visez să restaurez Băile Herculane. Iar tu … tu ești prea frumos pentru asta.”

Zilele trecute m-am întâlnit cu un băiat, care, jur, și acum mă place, deși este cu altcineva, de câțiva ani. Pe ea am văzut-o de minimum 10 ori în viață, dar nici acum nu știu sigur cum arată. Sunt așa femei-nicicum.

În fine, mi-am adus aminte că schimbul nostru de replici și apropouri, lucruri lăsate intenționat la mine acasă sau la el în mașină, muzici împărțite, câteva drumuri lungi, etc (cred că știți cum funcționează), s-au oprit după ce am vorbit mai mult și i-am mai povestit despre mine.

Eu credeam că lui îi plac poveștile mele. Ideea este că el nu avea povești deloc. Liceu, facultate, stat cu părinții, Eforie, Bușteni, Turcia, Madrid, punct.

Planuri? Visuri? Everesturi?

Eu până la 30 de ani am reușit să vin singură într-un oraș străin, să termin singură o facultate grea, un masterat interesant, să mă angajez singură la un serviciu greu și interesant.

Până la 30 de ani am învățat să îngrijesc oameni paralizați, să-i înmormântez, să mă descurc singură, să câștig bani.

Până la 30 de ani am reușit să mă cert și să mă împac cu Creatorul, cu mine, cu tot Universul.

Toate, așa au fost să fie, ele mi s-au întâmplat mie, nu le-am ales eu să se întâmple.

Nu sunt o femeie puternică. Urăsc acest cuvânt. „Puternică”. Sunt un om normal, o femeie simplă, care a trebuit să se descurce cu diverse situații de viață. Unele grele, unele complicate, unele nedrepte. Dar unele, minunate.

Da, nu e ușor cu mine, dacă te temi de situații grele de viață.

Da, e minunat cu mine, pentru că te poți baza pe mine și pe toată experiența asta imensă pe care, repet, nu am cerut-o și nu am ales-o. Pur și simplu am primit-o și am învățat să-i fac față.

Revenind la zilele trecute și la întâlnirea cu băiatul acela care a ales pe altcineva.

„Liceu, facultate, stat cu părinții, Eforie, Bușteni, Turcia, Madrid, punct.”

S-a căsătorit. A făcut copii. A luat un credit pentru casă. În franci elvețieni. O mașină în leasing. Apoi, i s-au întâmplat niște necazuri. Probleme de sănătate, probleme de familie, pierderi. De oameni. De stabilitate. De bani. Situații de viață. Grele. Adevărate. Ușor, greu, cu timp, alți bani, nervi, le depășește. La el acum se întâmplă acea experiență. El acum își pune întrebări. Învață să răzbată, să se descurce, să iasă învingător din toate astea. E un om bun. Eu știu asta.

L-am ajutat cu niște chestii. Când mi-a mulțumit, mi-a spus niște lucruri. Frumoase. Târzii. M-au durut în partea aia din inimă unde merg cuvintele care-s rostite prea târziu.

Pur și simplu nu ne-am sincronizat.

Nici măcar nu e trist. E doar o constatare.

Comments

comments