Articol Blog

el, munte. eu, mare. el știe.


Îmi spunea ceva cu un ton grav și sigur folosea cuvinte puternice, dar nu-l auzeam aproape deloc. Îl cunoșteam atât de bine, încât puteam să-i citesc pe buze, ba chiar puteam să stau cu spatele la el și tot știam ce îmi spune.

Despre șanse, „noi doi”, viitor, drum împreună. Despre tot ce am depășit în trecut, tot împreună.

Am vrut să-l întreb: „Despre ce vorbești?”

Dar eram abia la jumătate, știam că urmează partea cu șantajul emoțional.

… Despre garsoniera mică din Colentina și fericirea unsă pe o bucată uscată de pâine, împărțită la doi. În părți ciudate, egale.

La început, fiecare voia să-i dea celuilalt mai mult. După care, fiecare-și lua partea lui. Mai mare. Discret, la început, apoi pe față. Pentru că, „împreună”. Fiecare compensa cum putea. Fiecare avea propriul sistem de măsurare.

Din Colentina ne-am mutat pe Calea Moșilor și de acolo, în Rosetti. Centru. Spațiu. Tavan înalt. Aici se întâmplă acest monolog dat de mine pe „mute”.

„Noi doi”, viitor, drum împreună.

„Despre ce vorbești? Trezește-te!”

El greșea, eu treceam cu vederea. Obosisem să vorbesc, să îndrept, să încerc.

Eu greșeam, el nici nu observa. Iar eu voiam pe cineva care să omoare în mine chiar și intenția gândului de a greși.

El voia munte, eu voiam mare. Plecam la munte, „împreună”, iar eu visam nisip fierbinte, valuri spumoase, pescăruși și piele sărată. Zâmbeam dimineața, la micul dejun, pentru că-mi imaginam că sunt în altă parte. Visam că trăiesc altă viață. Și era o schemă care funcționa, nu mă puteam plânge de nimic, doar că mă mutasem cam definitiv în lumea altcuiva. Nu era nici el acolo, nu eram nici eu. Era o femeie care se bucura de nisip și de mare. Fără să se simtă vinovată. Fără să-și ceară voie. Fără să se scuze.

Pot să explic orice, dar nu oricui. Lui, nu, de exemplu. Nu ar fi înțeles. Vrea mai departe așa cum este. Cum pare. Cum se vede dintr-o parte. Cum vede mama lui. Cum vede șeful lui, care mă place și râde la glumele mele. Cum văd prietenii lui și-l invidiază, pentru că-l las la bere, la fotbal, la … și atât. Doamne, cât mi-aș fi dorit să plece la pescuit. Sau în delegații lungi.

Mă abțin să nu îmi fie milă de el.

Nu vreau să-mi fie milă. Orice, numai nu milă. Mai bine să mă înfurie. Mai bine să mă certe. Dar îmi este milă. E clar că am ajuns la fundul sacului, la capătul drumului. Nu a mai rămas loc de răbdare, justificări și compromisuri.

Eu știu că o să-i fie bine.

El știe că eu o să plec.

Eu știu că trebuie.

El știe că nu am pe altul.

Eu știu că vreau.

Mie nu mi-e frică de ce o să urmeze. Lui, da.

Nici nu concepe să le spună mamei, prietenilor și șefului său. Cred că în prima perioadă nu va spune nimănui, iar după ce se va termina tot ce-i las în frigider, îi va spune mamei. O să-i las cât mai multă mâncare. Mama lui nu m-a plăcut niciodată, dar nu va putea să-i spună nimic rău de mine. Nu încă. Peste vreun an, cred.

O să-i las și bilete cu instrucțiuni despre magazinele alimentare din zonă, parola de wifi, data de transmitere a indexului pentru enel, username-ul și parola de la cablu.

Oare o să observe că iau cu mine fierul de călcat? Și râșnița de cafea aș lua-o.

Ah, decât să negociem și să împărțim, mai bine plec pur și simplu. În plus, dacă avem amândoi norocul și vine vreo altă femeie în casă, trebuie să aibă totul la îndemână. O să iau numai ce am de la mama mea. Dar nu o să-i spun mamei că am plecat. Deși, mama lui sigur o va suna pe mama mea să i se plângă cum i-am nenorocit lui viața. Dar nu i-am nenorocit-o. Pur și simplu ne-am stins.

El munte, eu mare.

El știe.

Pe el nu-l aud deloc. Aproape că nu-mi aud nici gândurile mele. Mă uit la el. Mă uit la mine. Mă uit la noi.

Nu aud nimic și tot ce simt este că m-a bătut pantoful stâng. Atât.

Comments

comments