Articol Blog

eu cred în iubire. acesta este adevărul meu.


„Și eu am avut așa o iubire, cum scrii tu.

Fugi de ea.

Nu este bună. O să te ardă, o să arzi și tu, și tot ce simți și în ce crezi.”

 

Am primit acest sfat / strigăt / mail cu 3 ani în urmă, de la o fată simplă, ca mine, cu aceleași nevoi de iubire ca noi toți. Îmi scria mie, ca să se audă ea. Scriindu-mi mie, în întunericul ei de atunci, nu mai era singură față în față cu bezna.

 

      Cum scriu eu, este așa cum iese din mine. Cum e în mine, e numai în mine.

Unele adevăruri nu vor ieși de acolo nici cu terapie, nici cu meditații, nici cu cleștele.

Da, sunt adevăruri, acesta este cuvântul corect și potrivit. Adevăruri de care ne este frică. Le ascundem, le ignorăm, ne prefacem că nu există, ne mințim că așa trebuie, așa ne-a fost să fie și purtăm greutatea lor toată viața, sperând că-n viața următoare ne vom naște mai ușori și mai liberi. Și vom fi înțelepți în alegeri. Acum, „ne este dat”. Ne-am obișnuit să trăim anume așa și nu altfel.

Și pentru că nu se văd, așa cum se văd ridurile când nu purtăm ochelari de soare, putem oricând pretinde că în noi e lumină și pace. Nimeni nu poate vedea pân-acolo. Nu ne prinde nimeni. Am păcălit sistemul. În plus, în toate încercările și zbaterile noastre, noi căutăm, său părem că asta facem, drumul spre lumină. Drumul nou spre viață.

 

De ce ne-au învățat să ne ascundem?

Am ajuns campioni în tehnici de a ne ascunde de durere. Și de fericire. Pentru că-n hățișul acesta de minciuni, pitiri și compromisuri nu poate fi loc pentru acea stare pură, curată și adevărată de fericire deplină. Starea în care am venit pe lume. Goi. Noi. Iar strigătul acela, verificarea întâlnirii noastre cu viața, cred că este un avans pe care-l plătim pentru tot ce va urma. Demo version.

Ne naștem singuri, dar suntem asistați. Oameni în halate albe, pe care nu știm dacă-i vom mai întâlni vreodată. Trăim și murim, în schimb, ca la loterie, dar cel mai des, totuși, singuri.

 

„Fugi de ea”.

 

       Cum scriu eu, este așa cum reușesc cuvintele să se strecoare afară. Fugare. Inocente. Grele. Negândite. Alunecoase. Tăioase. Dulci. Mincinoase. Periculoase. Până la urmă, doar niște cuvinte. Viața e compusă din mai multe elemente. Dacă aș putea scoate odată, printr-un urlet, totul, așa ca la început, aș face-o. Chiar și neasistată. Dar amân. Din teamă. Și așa am recunoscut cu greu că am în mine niște adevăruri ascunse. Unele, chiar străine, nici măcar nu sunt ale mele. Dar mă tem de ele mai mult decât de propriile frici. Cum o să trăiesc fără ele?

Adevărurile mele. Fricile mele. Minciunile mele. Și 70% apă. Aceasta este compoziția mea.

 

„Nu este bună.”

 

        Cum scriu eu, poate, este așa cum e și în tine. Dar cum e în tine, e numai în tine. Numai tu știi să simți acea secundă a ta de nebunie, când te arunci cu totul. Necontrolat. Fără reguli. Fără gânduri. Cum m-am aruncat și eu.

Numai tu știi cu ce viteză poți să zbori sau să cazi. Și văzut dintr-o parte, nu e nicio diferență. Diferența e înăuntrul tău. Cum e în tine, e numai în tine. Adevărurile noastre sunt diferite. Din acest motiv nu ne înțelegem și potrivim câteodată. Și din același motiv, uneori, ne sincronizăm perfect.

 

„O să te ardă, o să arzi și tu, și tot ce simți și în ce crezi.”

 

Dacă arde, e bine, îmi zice antrenorul meu de fitness. Și-l cred. El crede în disciplină, alimentație și câte trei serii de exerciții pe fiecare grupă de mușchi. Pe rând. Mărind greutatea. El crede în cântar și perseverență.

Eu cred în oglindă.

Și mai cred în fluturi, elefanți, furnici și albine. Și-n ploaie. Și-n aurora boreală. Și-n romanițe. În firicele de nisip. În flori de liliac. În stele. În săpun de casă. În fulgi de zăpadă. În minuni.

 

Eu cred în iubire. În toate formele ei. În felul în care arde, mă arde. În felul și puterea ei de a mă putea face cenușă, de a mă putea preface în pământ și de a mă putea face să revin la lumină, în formă de floare nouă de cireș alb, primăvara.

 

„Și eu am avut așa o iubire, cum scrii tu”, i-am răspuns eu acelei fete simple, ca mine, ca noi toți.

 

„M-a întors pe dos. Am fugit de ea până am rămas fără aer. Am alergat cu ochii închiși până am ajuns unde nu mă știe nimeni. Dar eu tot mă știam. Nu trebuia să mulțumesc pe toată lumea, dar pe mine, trebuia. Eram acolo. Nu am cum să mă ascund de mine și de tot ce e în mine. Am ars chiar eu tot ce-a rămas ne-ars. Nu am putut s-o scot ca pe-un urlet. Am trăit-o până la capăt. M-am făcut la loc întreagă, mai întâi pe dinafară, și m-am întors înapoi la mine, acasă. Am trăit atent, cu îndoieli și frică, până iubirea s-a întors. Nouă. Altfel. De fapt, ea nu a plecat nicăieri, niciodată. Eu am ascuns-o undeva, acolo, printre adevărurile mele și într-o zi, am eliberat-o. Scriind cuvinte. Fugare. Inocente. Grele. Negândite. Alunecoase. Tăioase. Dulci. Mincinoase. Periculoase.   

 

Eu cred în iubire. Acesta este adevărul meu.”

Comments

comments