Articol Blog

Frumusetea e frumoasa


Pentru urmatoarea mea carte, sau poate pur si simplu pentru mine, stau uneori relaxata in pat si imi aduc aminte chestii care m-au marcat/socat/influentat pe la 15-20 de ani.

Oamenii care se uita in acelasi punct si merg in aceeasi directie, vad lucruri diferite. Aceste lucruri pot sa treaca neobservate, pot sa te marcheze, pot sa te schimbe definitiv, fara sa iti dai seama.

Ii intreb pe prietenii mei de alta orientare sexuala decat mine daca isi aduc aminte exact momentul cand au inteles asta. Desi, sa fii diferit inseamna atatea… Eu, de exemplu, acum sunt atat de diferita fata de miercuri.

Si fata de azi dimineata.

De ce miercuri?

Miercuri am fost in vizita la o prietena veche. Atat de veche, incat pot sa ma duc la ea in pijamale, nemachiata, fara bani, fericita-mahmura sau in cea mai profunda criza existentiala. Atat de veche, ca uneori m-as teme de cate stie despre mine :).

Stiti cum e? Ascunzi niste lucruri despre tine, la 23 de ani. La 40 le gasesti si nu te amuza, ci esti mandra de ele.

Paranteza.

Am o poza facuta la un chef din camin, in vremea studentiei. Aparatele de fotografiat erau proaste, noi chefuiam in sala de studii pe intuneric, ca asa era varsta, iar pozele sunt miscate, din cauza bauturii ieftine si lipsei de mancare din vremurile cu 2 sesiuni pe an. Asa, poza. Poza era facuta unor prieteni care dansau, dar daca esti foarte-foarte atent si te uiti exact unde trebuie, in coltul gri din stanga sunt un fel de doua umbre incalcite. O umbra nu mai are demult ruj pe buze, iar cealalta e bulversata si cumva, intr-un fel nou, pentru prima data, fericita. Nici nu voia sa vina la chef. Nu-i plac oamenii, nu bea vodka Scandic, nu asculta papsa si o noapte e mai bine consumata cu o carte buna decat cu niste studenti beti.

Ah, ce vremuri fericite.

Nu stiu cum a reusit umbra fara ruj pe buze sa o convinga pe cealalta sa vina totusi la chef. Stiu ca au dansat DDT, piesa despre toamna, si cand au ajuns in coltul ala gri al pozei, ceva, cumva, s-a schimbat pentru amandoi.

In fine, eu tare mari emotii am avut cu acea poza. Sweet tinerete naiva. Atunci am ascuns-o, sa nu stie nimeni, sa nu o vada, sa nu se prinda. Asa stiam: emotiile se ascund, nimeni nu trebuie sa ne stie vulnerabilitatile, mai mult parem decat suntem cool. Atat. Multumesc pentru atentie.

Habar n-am de ce trebuia sa fie asa. Tot ce credeam despre lume, barbati, muzica si vodka proasta s-a schimbat radical in ultimii 20 de ani.

Cand am regasit poza, m-am bucurat de parca am gasit 500 de euro in geaca de iarna. Acum as scoate-o, s-o arat lumii, dar nu mai intereseaza pe nimeni. Ai mei toti divorteaza, fac Reiki, ascund amantele, isi curata chakrele, se inscriu la maratoane sau baga bani in fonduri sigure de investitii.

Dar poza este… cred ca am s-o inramez. Pentru ca e Altfel. E despre mine. E straniu, vorbesc despre schimbare si de fapt, mari diferente intre acea umbra fara ruj pe buze si mine, cea de acum, nu sunt. Sau da. Sau nu stiu.

Inchid paranteza. 🙂

Asa, prietena mea, miercuri. Am intrat la ea si instantaneu am simtit ca vreau sa schimb ceva, ca ceva imi trebuie, ca imi lipseste ceva. Stii ce era? Peste tot erau carti. Peste tot. S-a scuzat pentru dezordine, dar cat de „acasa” eram acolo – pe masa, pe masuta, in biblioteca, pe noptiere, pe jos, in bai – peste tot, carti. Bune. Mari. Diferite. Titluri pe care mi le scisesem in agenda sa mi le iau la urmatorul targ de carti, carti pe care le cautam demult, carti de care uitasem ca vreau sa le citesc. Nu stiam pe care s-o cer cu imprumut, asa ca i-am zis ca ma mut la ea cateva zile :). Si nu doar pentru ca are balcon mare. Si nu era vorba de carti-carti.

Credeam ca ma duc sa beau un rose, in pijamale, dar am inteles ca vreau timp. Altfel de timp – pentru carti, pentru mine, pentru euforia aia a unei lecturi bune. Pentru revelatii, pentru lumea aia de poveste din cartile unor oameni mari. Mari cu adevarat. Pentru acel moment atat de intim, al tau, cand inchizi cartea, zambesti, multumesti si stii ca nu ai cum sa explici asta nimanui. Totul e in tine, cu tine.

Recunosc ca in ultima vreme am descarcat carti, uneori din economie, alteori din comoditate. Dar nu, cartea e carte. Cartile sunt carti.

Pot sa vreau si nu vreau aia, ailalata, el, altul, iar el, gin tonic, vacanta, mare etc. Vreau si nu vreau. Asa sunt eu. Dar cu siguranta vreau timp anume pentru dezordinea asta – carti, liniste, negraba.

De fapt, despre altceva incepusem sa scriu – chestii care m-am marcat la 15-20 de ani.

Pe la 15 ani toti din orasul meu stiau de un anume baiat, V. Era cumva sex simbolul orasului – o combinatie de bad boy, cu o carizma fantastica, cu bun simt, chitara, engleza la perfectie sau cum o auzeam noi, de fapt 🙂 atunci.

In acele vremuri, nu se stia despre chestii care chiar se intamplau, in schimb lucrurile care nu se intamplau deloc circulau cu o viteza cum nici internetul meu de acasa nu functioneaza.

Despre el, tot auzeam ca ba e cu fata ambasadorului Americii, ba e cu fata ministrului de interne sau externe, ba cu fata sefului celei mai mari fabrici de inghetata din oras. Sau hartie igienica, nu mai tin minte – cert este ca erau la fel de bogati, ambii tati.

Intr-o zi, aflu ca e cu o fata Maria, de fapt. De demult, de fapt. Nu de la Asachi, nu de la Eliade, nu de la Kogalniceanu sau fosta scoala 10. O fata simpla, mama, tata – intelectuali, un frate mai mic, vecini care nu fac reparatie, vara – in Ukraina, iarna – nu, vacante la tara, undeva prin Calarasi.

Atunci nu era facebook sa o cauti si s-o stalkuiesti pana afli TĂT. Atunci aflai din prieten in prieten, din cerc in cerc de prieteni. Erau numai cateva cercuri in orasul nostru.

Intr-o zi ne-am intalnit mai multi sa mergem la Vadul lui Voda. Ne-am inteles ca ne vedem langa monumentul lui Stefan, ca de obicei. Ii stiam pe toti, numai pe o fata care statea asezata pe o bordura si fuma, nu o cunosteam. Un soricel insipid, incolor, par scurt, machiaj zero, sani – deloc, tricou alb, blugi nicicum, fara ceas, fara bijuterii, fara nimic la ce sa iti opresti studiul si ochii. Nimic. Cea mai banala adolescenta. Buze medii, nas drept, ochi ca ochii. Statea linistita si fuma Lucky Strike. Prietena mea m-a ghiontit de cateva ori dar nu am inteles exact la ce trebuie sa ma uit, cand mi-o arata pe fata de pe bordura.

Abia in rutiera ticsita care ne ducea spre Nistru si din boxe urla Kirkorov, mi-a soptit ca Maria e prietena lui V.

M-am revoltat teribil. M-am enervat. Cum asa? Cum poate fi ea? Ea nu are nimic. Nu iese in evidenta cu nimic. Nu are adidasi colorati, nu are par frumos, nu are splendoare si tot ce aveau fetele ambasadorului Americii si sefului fabricii de inghetata sau hartie igienica.

Cum?

El era obligat sa fie cu cea mai frumoasa fata din oras. Asa mi se parea normal. Asa „trebuia”.

Stiti ceva? Ei pana acum sunt impreuna. Nu mai sunt in Moldova, au plecat la studii si au ramas in strainatate, au copii si o viata frumoasa, din ce vad eu pe facebook. Ea nu mi se pare nici acum frumoasa, dar … si aici m-au navalit un milion de nervi si intrebari.

Cum si de unde am invatat si inteles eu despre frumusete?

Despre alegerile oamenilor? Despre fericire, la urma urmei.

Lui V. ii placea. Ii place si acum. Si asta era suficient. Cum mi s-a format mie simtul asta distorsionat despre frumusete?

Frumos la frumos (frumos, in conceptia mea, desi, imi dau seama ca am preluat de la niste oameni straini ideea de frumos)

Tanar la tanar (oh, doamne, ce bine ca mi s-a schimbat parerea in timp)

Bogat la bogat (era fabrica de inghetata sau de hartie igienica?)

Etc etc

Pana la urma, viata ne aseaza cum vrea ea si cum putem fiecare.

Poate fi si altfel: umbra la umbra, intr-un colt gri a unei poze miscate, in sala friguroasa de studii a unui camin insalubru de la marginea Bucurestiului.

Cateva zeci de carti.

Si timp.

Las link cu o melodie pe care o ador. Si multumesc ca nu ma mai enervez si nu ma revolt. PJ Harvey e frumoasa.

Nick Cave e frumos.

Frumusetea e frumoasa. Atat.

https://www.youtube.com/results?search_query=nick+cave+henry+lee

Comments

comments