Articol Blog

{încă} aici


{Încă} stătea în pat, lângă mine, luminos, fără nicio urmă de grijă pe față, iar eu deja scriam în cap despre el, cum pleacă, cum mă face să mă simt când mă lasă singură.

Eu eram fix înainte de momentul „acum o să înceapă fericirea”, iar el știa că asta e. Acum.

Schimb de roluri.

Înainte, eu eram așa. Cu altul.

Eram {încă} în pat. El {încă} nu voia să fumeze. Eu {încă} mai credeam că nu poate fi real, simplu, potrivit. El știa. Era „acum”, acolo. Iar eu credeam că acesta este momentul de dinainte de început. Eu încă așteptam ceva, să mă anunțe, să mă pregătească. Credeam că așa se termină ce rămăsese neterminat. Cu altul.

Și am început să mă încrunt, să mă întreb, să mă gândesc, să mă îndoiesc.

Și s-a încruntat și el.

Eu l-am îmbrățișat, de „ai răbdare, te rog, cu mine”. El a înțeles că îmi iau rămas bun. Și îmi luam, de fapt.

Mă tem eu de momentele astea de fericire neprevăzută, necontrolată. Mă tem.

{Încă} stătea în pat lângă mine, dar i-am zis:

– Hai să fumezi.

Vedeam că-i încruntat.

Am încercat amândoi să zâmbim, el a întins o mână spre mine, exact când am întins eu piciorul drept spre podea. Mi-am tras repede piciorul înapoi, m-am întors spre el, să-i prind mâna, să prind momentul, dar el deja se dădea jos din pat. Mi-am tras plapuma peste cap, poate dispar, poate dispare. El. Sau ultimele 5 minute.

– Îmi faci și o cafea?

Se-mbracă și mă doare, pentru că văd că se destramă, se termină. Mă simt, în același timp și eliberată. E o povară cumplită să vrei să fii și acolo, să poți să-l tragi, liberă, înapoi în pat. Să fii și în trecut, să închizi acolo ermetic, sănătos și definitiv, totul. Să fii și undeva în viitor, prezentă, simplă, potrivită. Ești în dreapta lui, mergeți spre mare. Vânt, soare, muzică.

„Acum.”

Dar eu sunt {încă} aici. Mă împart între mine și mine.

– Ești bine?

– Sunt bine. Tu ești?

– Da, sunt.

Și niciunul nu crede.

– Neagră, scurtă?

– Ca ieri. Ca alaltăieri. Ca vineri. Ca de fiecare dată.

„Ai răbdare cu mine, te rog.”

Comments

comments