Articol Blog

maestro


De fiecare dată când stau în primele rânduri, la teatru, la o piesă bună, dar chiar bună, din aceea, rară, gustoasă și revelatoare, la care te ridici în picioare fără să calculezi cât e pentru prestația magistrală și cât e pentru că actorii sunt subevaluați și prost plătiți în România, de fiecare dată când sar în picioare și aplaud frenetic, la sfârșit, sper ca cel din rolul care mi-a plăcut cel mai mult, să mă vadă. Și nu e tot timpul cel din rolul principal.

Aștept, mă rog pentru un contact vizual, ca să pot transmite prin privire, ridicând ușor brațele în sus și aplaudând mai ritmic și mai tare, aplecând ușor capul a „Chapeau Bas!” Aștept și mă rog să mă vadă actorul de pe scenă, deși, de cele mai multe ori sunt epuizați și le bate o lumină orbitoare în ochi. Știu, pentru că am fost și eu pe scenă :). În rol principal chiar :).

Și uneori, extrem de rar, se întâmplă chiar să se întâmple. Cel care a jucat un rol care m-a întors pe dos sau mi-a aprins lumina pe dinăuntru, mă vede. Se uită fix în ochii mei și eu, preț de o secundă, îmi dau seama de măreția momentului și plec privirea în jos.

De ce fac asta? De ce mi-e teamă? De ce mi-e rușine?

Așa e și în viață. În viața mea, în speță, că-n alte vieți nu mă pricep.

Vreau. Iau bilet. Cât mai în față. Respect toate regulile. Când simt că e momentul potrivit, mă ridic în picioare, ca să fiu văzută. Aplaud, ca să mă fac auzită. Gândesc și simt puternic, în același timp, ca să creez conexiunea. Și-apoi mă pierd.

Plec ochii în pământ. Dacă nu ar fi scaunul, aș face, probabil un pas în spate. Sau o mie.

Dacă ridic privirea la loc și cel care m-a impresionat de pe scenă mă privește în continuare înapoi, pot găsi 949 de metode de a săpa imediat o groapă sub picioare ca să mă ascund în ea.

Vreau. Chem. Mă tem. Aștept. Alung.

Totul, din fața scenei.

Asta-s eu, deocamdată.

Partea bună este că pot să fac diferența între o piesă proastă, una mediocră și una extraordinară.

Și nu judec oamenii care nu au înțeles piesa care mi-a plăcut mie.

Pentru că viața e surprinzătoare și a naibii de scurtă. În ea, „actorii se schimbă, dar piesa rămâne aceeași”.

Comments

comments