Articol Blog

note to myself


O văd la sală.

Se studiază mult în oglindă și nu face nimic din ce se chinuie antrenorul să ne arate, învețe, îndrume. Ea vorbește tare, mult, peste toți. Se bagă în seamă. Aiurea, atât de aiurea, de fiecare dată. Epatează. Dă ochii peste cap. Le știe pe toate. Toți bărbații o vor. Toți angajatorii o vor în echipă. De ce vrea să atragă atenția asupra ei? Mă uit la ea – banală, anostă, nu văd mușchi delimitați (în fond, suntem la sala de sport toate. noi toate vrem mușchi delimitați). Nu-i sclipesc ochii. Din ce vorbește tare, cu toată lumea, nu reiese nimic înțelept, nimic interesant. Se dă jos de pe bicicletă în timpul orei, își aranjează șaua, ghidonul, se duce după apă, se duce după șervetele, te întreabă dacă nu ți se pare greu, dacă ai mai fost la alte săli. La vestiar vorbește întruna, întruna, întruna, despre nimic. Despre absolut nimic, de fiecare dată.

Are inel de logodnă și verigheta pe mână. Încerc să mă abțin de la întrebări – cum o fi soțul ei, cum sunt serile lor în familie, cum sunt ei în vacanță. Potriviți, probabil.

Încerc să nu mă gândesc la problemele ei reale din spatele nevoii de atenție. Not my business. Eu pedalez, ascult antrenorul și încerc să delimitez niște mușchi pe acolo. Ah, și cânt. La orele de sport eu cânt.

Note to myself: Să nu fiu ca ea. Sper că nu sunt ca ea. Sper că nu fuge lumea de mine, sper că nu mă evită oamenii, nici cei vechi, nici cei noi. Iar când lumea mă privește, mă vede așa cum sunt. Așa cum cânt.

O văd la metrou.

Scoate sticla de Fanta în care are apă simplă. Sticla este înfășurată într-un șervețel și într-o pungă transparentă. Eu nu am timp dimineața să îmi termin cafeaua, iar unii oameni clătesc sticla de Fanta, pun apă în ea, o învelesc în șervețel, apoi în pungă. Are părul tuns nicicum, dar pieptănat perfect cumva. Adică dus fir lângă fir spre ceafă. Numai că părul stă nicicum. Părul simte personalitatea omului care îl poartă. Părul s-ar răvăși, s-ar răzbuna, s-ar exprima, s-ar … dar este dus în fiecare dimineață spre ceafă, cu un pieptene sever.

Este cam de vârsta mea, dar arată … altfel. Atât de altfel. Și ea are verighetă. Ni se întâlnesc privirile, are atâta răutate și dispreț în ochi. Căpătate în timp sau moștenite, poate. Resemnată cu destinul ales de alții. Ea ar fi băut Jack Daniels din sticlă și ar sta în metrou cum stau bărbații, cu picioarele relaxate, cu „I don’t care” în privire. Părul i-ar sta cum ar vrea el să stea. Și nimeni nu i-ar dicta ce și cum să facă.

Dar poate greșesc. Eu des greșesc. Prea des.

Anyway, note to myself: să nu fiu ca ea. Să nu ajung ca ea. Să nu ajung vreodată să mă pieptăn așa. Să nu învelesc Fanta cu apă în șervetel și pungă. Iar daca o fac, să „don’t care”. Să „don’t care” cu adevărat.

Da. Dar ele nu sunt singure, îmi veți spune. Ele au inele, rost, sens, o viată.

Și de fapt, furia, nemulțumirea e în ochii mei. Întrebările sunt la mine.

Ele sunt ok cu ele. Eu nu sunt ok cu ele. Eu nu sunt ok cu … mine.

Mă văd în oglindă.

Note to myself: găsește motivul furiei. Fii fericită. Pur și simplu.

Comments

comments