Articol Blog

oja


Mă gândeam, ce bine ar fi dacă ar exista un loc, în care să se întâlnească toți oamenii care nu și-au spus tot ce aveau de spus.

Din frică sau din lașitate. Din lipsă de timp sau de cuvinte. Dintr-un motiv sau altul. Sau fără nici un motiv. Oamenii nu au tot timpul nevoie de motive să facă sau să spună ceva.

Un loc, în care să putem spune deschis adevărul. Cu voce tare, tot adevărul.

Un loc, în care să putem repara greșelile unor tăceri sau ale unor adevăruri false.

Un loc inventat (poate), în care (poate), dialogurile dintre doi străini ar putea vindeca răni similare, comune.

Un loc – cimitir al „de ce”-urilor.

În timp, vezi altfel lucrurile și oamenii din trecut. Și, mai ales, te vezi pe tine altfel. Doamne, cât aș vrea să pot să-i spun unui anume băiat că îmi pare rău. Că nu m-am gândit că va fi atât de adânc și de important. Că eu mă jucam, naiva de mine. Eu nu știam atunci nimic. Câteva cuvinte aruncate aiurea unui om care nu merita. Să-i spun că am plătit, oh, cu vârf și îndesat am plătit. Cred că și în avans pe câteva vieți am plătit.

Poate, dacă ar ști că înțeleg, simt și îmi pare rău, s-ar schimba ceva în viața lui. Iar de acolo, în viața altor femei, care, poate, plătesc prostia mea, fără să înțeleagă unde au greșit ele.

Nu, fetelor, eu am greșit. Și acum plătesc. Pentru mine și pentru cea de dinaintea mea. Și pentru mama ei. Și pentru amanta tatălui lui. Și pentru el.

Plătesc neînțelegând unde am greșit.

– De ce ai plecat?

– Îți dădeai cu ojă roșie. Nu suport oja roșie. Mama, când a aflat că tata o înșală, a început să se îngrijească. Nu avea nici o șansă. Aia avea cu 20 de ani mai puțin. Și cu 30 de kilograme în minus. Era tot timpul veselă, le dădea tuturor o cupă în plus de înghețată. Lucra la cofetăria de la colț. Mama, disperată, a început să-și cumpere haine noi, să se coafeze, ieșea dimineața la alergat. Dar nu avea nici un rezultat. În fiecare seară plângea și își dădea cu ojă roșie. Dar nimeni nu-i spunea nimic. Nici eu, nici tata. După atâția ani, cel mai rău îmi pare că nu am încurajat-o. Că nu i-am spus că e frumoasă. Că e mai frumoasă de o mie de ori decât nenorocita care vindea înghețată la cofetăria de la colț. Dar nu. Eu, invers, mergeam în fiecare zi la cofetărie, unde cea pe care trebuia să o urăsc, mă răsfăța cu dulciuri. Mirosea a brioșe, avea mâinile albe și netede, gâtul lung, buze date cu ruj roșu și purta ojă roșie. Dar ei îi venea bine culoarea. Roșu era din filmul ei, în care ne-a băgat, fără să vrem, pe toți. Pe tata, pe mama, pe mine.

– Și pe mine.

– Nu ai nicio vină. Nu suport oja roșie.

Comments

comments