Articol Blog

patru


14 august.

Cu 4 ani in urma, a doua zi, urma sa fie lansarea primei mele carti. Desi, acum, dupa a patra, eu inca ma pregatesc de “prima mea carte”. Acea carte serioasa, asumata, usoara si grea, personala si comuna, povestea mea si povestea oricui, cu care sa merg legata de gat pana la capatul lumii.

Si acum, dupa a patra carte, eu inca ma scuz, promit si povestesc cum eu “abia invat sa scriu”. Dar nu, sa scriu eu stiu si pot. Si imi place. Eu invat sa scap de frici. Frica de ridicol, frica de judecata, frica de greseala. Si nu ma refer aici la cele ortografice.

 

Cu patru ani in urma, cu patru carti in urma, era vara, cum e si acum.

Un august ca toate lunile nostalgice de august – cu dimineti racoroase, cu asfalt mirosind a ploaie si frunze resemnate de plop. Cu seri negrabite, crizanteme curioase si oameni bronzati, pregatiti de toamna.

 

Vara, concedii, o indragosteala de sezon, sau … cine putea sa stie sau sa inteleaga? Eu nici acum nu stiu. Si nici nu vreau sa inteleg.

 

Emotii, “romanii”, “acasa”, dupa atata lipsa de acolo, un val de intrebari dintr-atatea parti necunoscute.

Altfel de emotii. Altfel de intrebari.

Totul undeva se consemneaza, ochi curiosi, asteptari ciudate… Oamenii ma aseaza in fata, ma studiaza, simt ca vor sa ma prinda cu vreo minciuna sau greseala.

Primul interviu la televiziune. Raspund prezentatoarei si inteleg ca e prima data cand raspund, de fapt, la niste intrebari esentiale, crude, despre mine. Pentru ca ma intreba despre mine, era cartea mea, cuvintele mele, venele mele.

 

Trairi noi. Absolut noi. O teama ciudata ca frica, acea frica cu care traiesc dintotdeauna, o sa dispara, odata cu acest prim pas facut. Cum o sa mai pot da inapoi? Cum o sa mai pot pretinde ca „nu eu”?

“Nu eu am spus. Nu eu am simtit. Nu eu am iubit. Nu eu am durut. Nu eu!”

Cum sa spun “Eu am glumit”?

 

Simteam ca e o nebunie, o mare-mare nebunie. Pe 14 august eu voiam sa dispar. Sa opresc cascada asta de intamplari si de oameni Nu mai aveam control si ma enervam ca am admis si permis toate astea.

Intuiam ca ceva urma sa se intample. Sau deja. Voiam sa am incredere, sa nu ma mai indoiesc de mine si de tot ce mi se zbatea in piept. Dar oare era intuitia sau cineva incerca sa ma protejeze, sa ma apere? „Nu te baga. Ramai safe. Invizibila. Ei sunt niste straini. Ei nu te cunosc!”

Doamne, cat voiam sa opresc totul si sa merg sa ma ascund undeva departe-departe.

 

Scriam cu cateva zile inainte de lansare pe wall-ul meu:

Lansare. Multi oameni. Energie noua, altfel. Un sentiment nou, ciudat, altfel. Aman sa ma gandesc la tot ce simt. Vreau doar sa se termine, sa pot sa fac liniste in cap si sa ma gandesc: „O, Doamne, ce a fost asta?”

 

Si vreau sa iubesc. La fel de tare cum vreau sa dispara si multimea, si eu, cea noua, si prima carte, pe care puteam sa o fac mai buna. Este prima data dupa nu mai stiu cati ani, cand vreau sa iubesc, fara minte, rusine si frica. Nebuneste. NE BU NES TE!

Simt ca am din nou si sete, si putere de iubire. Din aia, furtunoasa, de sfarsit de lume. Nu vreau sa ma gandesc la asta, pentru ca eu am invitati, fotograful face poze, cei de la casa de vinuri ma intreaba unde sa aseze paharele, un reporter imi zambeste in timp ce operatorul indreapta o lumina mare spre mine. Prieteni, rude, Doamne, atata ameteala, si eu ma gandesc, de ce am luptat in ultimii ani cu iubirea?

“Sa uit, sa uit, sa uit. Sa nu mai simt. Sa fiu in siguranta. Ascunsa. Ferita.”

Si acum, sunt atat de dezbracata in fata atator oameni – cei noi ii studiaza pe cei vechi, eu ma impart intre unii si altii, si caut un loc liber, un loc pentru mine.

Vreau sa iubesc. Pot sa iubesc.

Zambesc pentru intamplare, spun “Multumesc” oamenilor, primei carti si ….

 

Si ma arunc. Si-n dragoste. Si-n lumea asta noua a cuvintelor. A camerelor de filmat.

Fie ce-o fi.

Totul nou, dar tu … „fii mandru, te rog, de mine.”

„Eu stiu, acum par sa fiu alta. M-ai vazut la televizor? Ai vazut cata lume a venit la lansare? Stii, in toate pozele ma uit in stanga. Eu ma uit spre usa, sa vad daca tu vii. Si ma rugam sa nu vii. Daca veneai, cred ca-mi sarea inima din piept. Desi, daca nu am murit de atatea ori, cu tine, de tine, langa tine, nu muream nici acum.”

 

De prima carte s-au legat multe. Si nu vorbesc de urmatoarele trei. Dar s-au impletit toate – carti, oameni, lansari, iubire, interviuri, teama, curiozitate, felul acesta nou de a ma vedea prin ochi straini, recunostinta. Lume, atata lume noua si buna. Frici noi. Limite. Curaj. Granite. Detalii. Tocuri. Rosu. Sport. Diete. Nervi. Promisiuni. Alte scuze. “Eu invat sa scriu.”

Asteptari – ei de la mine, eu de la mine, eu de la tine … pentru ca eu nu mai eram stravezie. Eu aveam, eu eram cuvinte. Cuvintele mele erau pe hartia lor. Iar hartia lor era data in tipar. Stii ce inseamna “BT”? “Bun de tipar”. In momentul in care spui “BT”, nu mai exista cale de intoarcere. Cuvintele nu mai sunt ale tale. Intri din nou in acest dans ciudat si nou. Tragi aer in piept si iesi, din nou, in fata. Aproape dezbracata. Neprotejata. Si iar te vezi in poza cu capul intors spre stanga sau dreapta. Pentru ca usile aunt diferite. Si pana trece totul, ai aceleasi cuvinte in cap: “Fii mandru, fii mandru de mine!”

p.s. Multumesc!

Comments

comments