Articol Blog

prietenia


Acasă, la Chișinău, nu erau nici bani, nici transport ieftin și la îndemână spre București. Era doar trenul Prietenia, care pleca în fiecare zi, la 17.10 fix, de pe peronul nr. 1.

La liceu și facultate se decontau de 3 ori pe ani banii pe biletele de tren. Așa era Regulamentul. Evident, ca și în cazul „repatrierilor”, s-a dezvoltat imediat o afacere și o rețea bine pusă la punct. Însoțitorii de tren vindeau biletele, iar „micii antreprenori” le decontau, cu un carnet de student naiv. Nu ieșeau bani mulți, dar de o seară veselă în R2 în Regie, îți ajungea. De obicei, „micii antreprenori” invitau vreo două camere de fete, un băiat din același sat, neapărat, plăteau ostentativ nota, la sfârșit, și le lăsau pe fete să  construiască din ei, adevărați eroi. Dacă mai venea cineva cu o mașină, orice mașină dărâmată adusă de vreun văr din Germania, cu muzică „Soyuz 12” răsunând din boxe, erai deasupra tuturor.

Odată, la o petrecere din cămin, un băiat de genul acesta a venit chiar cu o cameră video și a filmat. Acum, e greu de înțeles entuziasmul de atunci. Filma câte puțin, părți din petrecere, să rămână spațiu pe casetă și pentru final.

La final, obligatoriu veneau băieți de la Politehnică sau Academia Militară și cheful se termina cu bătaie sau „lămuriri” pe seama vreunei fete care „a dat de înțeles” ambelor tabere.

Cum aflau ei de chef, dacă nu erau telefoane mobile, rămâne până în ziua de azi un mister pentru mine.

Nu am 100 de ani, dar, totuși, am prins vremurile în care un băiat, dacă voia să te vadă, te aștepta la facultate. Căuta orarul, căuta sala de curs, căuta alt basarabean, ca să-l întrebe de tine, se descurca. Putea să nu aibă nici un leu în buzunar. Venea pur și simplu, te lua de mână și te ducea cu abonamentul RATB „undeva frumos”. Iar seara, te conducea la cămin. Tot cu RATB, dar deja îmbrățișați.

La cămin, doamne, ce cosmos se întâmpla la cămin.

Dacă cineva ar fi filmat atunci o zi din viața noastră de cămin, azi am fi văzut un lung și emoționant metraj cu niște copii care se credeau mari. Ne dădeam mari, purtam discuții ca niște oameni mari, căutam soluții, ca niște oameni mari și ne făceam mici-mici, când se stingea seara lumina în cameră și se făcea liniște în toate colțurile în care erau paturi, suprapuse sau nu.

Dar toate astea-s alte povești. Într-o zi, o să ne întoarcem la ele.

Azi dimineață,  în metrou a intrat un băiat cu chitara și a început să cânte.

„Birds flying high / You know how I feel / Sun in the sky / You know how I feel / Breeze driftin’ on by / You know how I feel / It’s a new dawn / It’s a new day / It’s a new life / For me / And I’m feeling good / I’m feeling good”

M-am bucurat.

Mi s-a făcut dor.

Mi s-a făcut nou.

Vechi mi s-a făcut.

Mi-am amintit cum veneam odată, într-o iarnă, cu trenul Prietenia. Aveam bilet cumpărat cu 3 luni înainte. Nu puteam ridica de jos cele două genți mari. Dar cea mai mare greutate o aveam pe pleoape, pe umeri și undeva înăuntru – ori stomac, ori piept, nu știu. Așa erau vremurile. Trebuia să înțeleg că tatăl meu este bolnav; că mama rămâne singură cu el și departe; că eu cred că m-am îndrăgostit; că poate nu de cine trebuie; că poate, de fapt, nu; că nu am voie să pic vreun examen; că trebuie să duc blugii și bocancii ăștia până în vară; că trebuie să par cool, așa cum sunt. Banii (lipsa lor, mai degrabă), mâncarea, „ziua de mâine”, patul aproape dezasamblat din cămin, frigul din cameră, penele de curent din cauza reșourilor ilegale din cameră – astea nu erau probleme. Chiar nu erau probleme.

Trenul era supraaglomerat. Însoțitorii de tren l-au încărcat cu elevi, studenți, bagaje și țigări de contrabandă.

În compartimentele de 4 persoane erau și 8, și 12 oameni. Dar nimeni nu comenta. Eram tineri. Nu învățasem încă să comentăm.

În compartimentul meu eram doar 4, pentru că vărul meu, care m-a adus la gară s-a uitat fix în ochii însoțitorului și i-a zis:

– Ai grijă. Și eu am fost „provodnik”, așa că știu.

– Nu-s probleme, a răspuns Valera, și probleme, într-adevăr, nu au fost.

M-am dus în vagonul-restaurant, pe peron zărisem câțiva cunoscuți. Acolo era jumătate de tren. Băieții de la medicină cu vodkă, fetele de la ASE cu găini prăjite, un băiat de la Teologie cu țigări de foi, sau naiba știe ce era acolo, că eu de mică am învățat să nu iau nimic de la străini. Pe un scaun rabatabil era un băiat care cânta la chitară.

În tren era cald, băieții încinși se dezbrăcaseră în maieuri și-i aruncau comenzi:

„Ia cântă din Brat II, știi?”

„Pe acela cu Apostol Andrei îl știi?”

Băiatul cânta fără oprire.

– Cobori la Iași sau mergi mai departe? l-am întrebat.

– Merg la București. Nu aveam bani de bilet și însoțitorul mi-a zis că mă ia, dacă-i cânt toată noaptea.

– Porți tricou cu Nirvana. Ce-o să-i cânți?

Știam ce muzică va fi cerută peste o oră. Numai muzică „blatnaya”, de pușcărie și despre cum cineva din „dvor” s-a „ridicat”.

– Sincer să fiu, sper să se îmbete și să adoarmă.

– N-aș miza pe asta, la cum le strălucesc ochii, cred că vor sta până la 4 dimineața.

– Asta este, dacă trebuie, cânt cât trebuie. Trebuie să ajung la București, acolo mă întâlnesc cu niște prieteni și plecăm la Londra.

– Să cântați?

– Să cântăm.

– Rock?

– Rock.

Nu am reușit să vorbesc mai mult. Însoțitorul l-a întrebat din privire, ca un stăpân, ce e cu pauza asta lungă.

– Din DDT merge? a întrebat băiatul cu chitara.

– Dă-i bătaie, cântecul acela a lor despre toamnă.

De la mine din vagon, am auzit chitara până la 5 dimineața. La 6, trenul a ajuns în București. Era întuneric și frig ca naiba. Am ieșit pe peron, însoțitorul mi-a coborât gențile și m-am oprit. Mulțimea de elevi și studenți s-a dus grăbită, zgribulită, spre ieșirea din gară, iar eu am rămas să aștept. Știam că nu vine nimeni să mă întâlnească. Nu aveam bani pentru hamal sau taxi. Ceilalți studenți erau mahmuri, dezorientați și aveau și ei bagaje.

-Vrei să te ajut? am auzit o voce în spate. Era băiatul cu chitara.

-Nu am altă soluție. Te rog. Măcar până la metrou. Tu unde trebuie să ajungi?

Băiatul cu chitara a scos o hârtie din buzunar.

– Piața Romană. E departe?

– Îți explic eu cum să ajungi.

Am ajuns la cămin, înghețați, cu spatele rupt. L-am lăsat pe el jos, să fumeze o țigară, iar eu am urcat în cameră să iau două genți mai mici. Am despachetat și dus pe rând, toată Moldova mea de acasă.

M-am dus să iau apă pentru ceai, iar când m-am întors în cameră, băiatul cu chitara adormise, cu capul rezemat de perete. Nu era nimeni în cameră, știam că fetele vin a doua zi, spre seară. Eu trebuia să ajung la facultate, în acea dimineață.

L-am trezit ușor, era atât de obosit, încât s-a întins instinctiv în patul meu.

Nu avea mai mult de 19 ani, avea părul lung, negru, prins în coadă, pielea albă și un cercel în ureche.

Am făcut ceai, am luat de pe pervaz margarina și am pus-o pe masă, am desfăcut un borcan de dulceață, am pus într-o farfurie biscuiți și bomboane și am scris un bilet:

„Sper că te-ai odihnit și te-ai încălzit. Eu trebuie să ajung la facultate. Te rog să mănânci. Mă întorc la 12.00. Dacă pleci până atunci, ia metroul spre piața Victoriei, acolo schimbă magistrala și mai mergi o stație până la piața Romană. Dacă vrei să faci duș – îți las un prosop curat pe scaun.”

Eram lângă ușă deja, pregătită să ies. M-am uitat la fața lui liniștită, era atât de frumos și de altfel… M-am întors și am mai scris un rând:

„Punk is not dead”

Comments

comments