Articol Blog

rochia de la Koton


– Plătiți cash sau cu cardul?

Mă trezesc ca dintr-un somn lung, văd în fața mea o casieriță care încearcă să-mi ia din mână o rochie.

Încerc să mă conectez cât mai repede la pământ, creier și mine, scot portofelul, plătesc, iau punga mare pe care scrie Koton și ies din magazin.

– Mai ești?

Tresar. Încep să înțeleg din nou ce se întâmplă.

Vorbeam la telefon. Cu el. Eram la piața de lângă casă. Țin minte că voiam cireșe, zmeură și caise. Locuiam încă la casa veche, lângă piață.

Nu mai vorbisem cu el de 8 luni. Prima lună am fost supărată. Două luni am scris și rescris în capul meu texte și scenarii, ce o să-i zic când o să mă caute, cum o să-l privesc când o să ne întâlnim, cât o să-mi dau ochii peste cap și cât nu. Iar în ultimele 5 luni am schimbat 3 huse de telefon, la cât am verificat dacă nu am vreun apel ratat, notificare nouă sau mesaj. De la el.

Îmi venea să omor pe oricine în metrou sau pe stradă, când auzeam sunetul de notificare de la Samsung și nu era de la mine din geantă sau buzunar. Iar celor cu oferte promotionale le-as fi dat foc fara nicio ezitare.

Știam că o să sune. Știam. Nu știam de ce o face, când sună, și de ce tace, când eu nu vreau liniște.

Știam că o să sune. Nu știam când. Omul era un ciudat genial imprevizibil, de care vrei să fugi până ajungi prima, din nou la el. Venea, pleca. Pleca, venea. Uneori ieșea până la colț, la 2 noaptea, după țigări, și venea cu flori.

– De unde flori, la 2 noaptea?

– La florăria de la cimitir era deschis.

Ciudat, genial, imprevizibil și, ca sa vezi, romantic.

Uneori, dimineața, când ieșea pe ușă și mă săruta până uitam amândoi cine, unde și de ce trebuie să plece, mă gândeam că acum e acel moment, cu acel om, cu care am acea relație, cum au toți oamenii și cum am visat eu în toți anii.

Dar mă suna peste 5 săptămâni, calm, să mă întrebe dacă am pus castraveți la murat și dacă merită citită cartea nouă a lui Mircea Cărturescu.

– Știi, am fost pe Kilimanjaro.

Trebuia să verific pe contul lui de instagram sau să o sun pe sora lui, ca să înțeleg dacă nebunul a urcat pe munte sau e vreo metaforă de-a lui. Pentru că de metafore nu duceam lipsă.

Știam că o să sune. Nu știam de ce aștept eu asta. De ce nu trăiesc normal, fără să mă raportez la el, fără să calculez zilele lipsă sau nopțile cu mine, fără să fac analiză, sinteză și scenarii.

De data aceasta a fost cel mai mult. 8 luni. Aproape că nu mai așteptam. Evident, am reînnodat schimbul de like-uri cu cel de dinaintea lui și i-am dat de înțeles vecinului de la 7 că intenționat scot gunoiul cu ruj roșu pe buze.

M-a sunat când mă uitam la niște caise roșcate, în piață. Soarele îmi bătea în ecranul telefonului și nu am văzut că scria cu caps lock „NU RĂSPUNDE!!!” Adică, el.

Foarte smart telefoanele astea noi, foarte utile aplicațiile, numai că prea se reflectă soarele în ele. Deși, oricum răspundeam. Chiar dacă suna noaptea, când sunt la umbră sau în duș. Pentru că eu, ca orice femeie de vârsta mea, care se respectă, iau telefonul peste tot cu mine. Mai ales pentru „NU RĂSPUNDE!!!”

Am ieșit din piață, am mers mai departe, vorbind cu el la telefon despre … Nici nu știu despre ce vorbeam. Am intrat în mall, am mers pe holurile luminoase, răcoroase, am băut o cafea la Starbucks, am vorbit, vorbit, vorbit. Ba eu, ba el, ba eu nu eram atentă, ba el vorbea peste mine, ba îl auzeam cu pauze, ba se prefăcea că nu mă aude.

Nu știu cum am intrat în Koton. Nici nu știam magazinul acesta, dar, probabil, era mai liber. Cert este că am ieșit din transă în momentul în care trebuia să plătesc pentru o rochie pe care am târât-o prin magazin vreo jumătate de oră, până a început cel de la pază să se uite urât la mine.

– Mai ești?

– Da.

Și dă-i, iar, cu povestea, cu întrebarea, cu dorul care încăpea în orice, mai puțin în cuvântul „dor”.

Când eram pe scara rulantă, s-a întrerupt. Mi s-a terminat bateria. Am crezut că mor, am făcut un atac de panică, isterie și tot ce face o femeie în situațiile acestea.

Când am ajuns acasă, l-am sunat pe „NU RĂSPUNDE!!!”. Nu mi-a răspuns. Am vrut să-i schimb numele în „NU SUNA”, dar m-a sunat el.

– Auzi, nu vrei să cobori? Sunt jos, la tine în parcare. Nu te grăbi, te aștept în mașină.

Iar panică, iar isterie. Cum? Nu eram nici machiată, nici unsă cu ulei de cocos, habar n-aveam cu ce să mă îmbrac. Situațiile acestea necesită timp și pregătire specială. Fetele știu. Am ridicat de jos punga de la Koton și am descoperit, spre marea uimire, de care nu aveam timp, că am cumpărat o rochie foarte cool, cu niște pătrate mari pe ea. Am îmbrăcat-o repede, m-am uitat în oglindă doar de vreo 5-6 ori și am ieșit repede afară.

Am urcat în mașina pe care o știam ca pe meniul de la Tucano. Etta James la radio. Mirosul lui. Lumea noastră.

– Unde?

– Oriunde.

Peste două zile m-a adus acasă. A urcat sus, să mă conducă și a rămas la mine alte trei zile. Era cel puțin dubios ce se întâmpla. Nu ne certam. Nu ne grăbeam. Nu ne-am contrazis. M-a aprobat când i-am povestit că vreau să renunț la masteratul pe care-l începusem din plictiseală. M-a consultat în problemele juridice si fiscale. Mi-a povestit despre el. Nu s-a rușinat să lăcrimeze, atunci când a povestit cum l-a înmormântat pe bunicul lui. M-a lăsat să-l țin în brațe. L-am lăsat să fumeze în casă.

Când a ieșit pe ușă, mi-a zis „Vorbim”. Mi-a făcut cu ochiul și m-a sărutat ca pe o puștoiacă începătoare în ale dorului.

Seara m-am dus să duc niște haine la curățătorie. Trebuia să mă întorc în lumea mea reală. Cireșe, mătură nouă, ședință de bloc, skype session. Nu voiam să duc și rochia de la Koton la curatat, pentru că mirosea a el. Adică, a el, a eu, a noi, a mașină, a drum, a Etta James și a totul. A tot ce s-a întâmplat în 5 zile de viață. În bucata noastră de viață de 5 zile.

Când m-am dus peste cateva zile să iau hainele de la curățătorie, doamna și-a cerut scuze și m-a informat cu jumătate de voce că dintr-o regretabilă eroare, au stricat o rochie. Că nu trebuie să plătesc. Că voi avea reduceri pe viață, la ei. Că le pare extrem de rău și că îmi vor întoarce banii. Să le spun magazinul și colecția.

Era rochia de la Koton.

Au trecut atât de mulți ani de atunci. Am cumpărat-o fără sa o probez, fara să-mi dau seama, am purtat-o o singură dată, dar țin minte toate pătratele și culorile de pe ea. Cred că nici miresele nu-și țin minte rochia lor de nuntă, cum o țin eu pe-a mea de la Koton.

De atunci, nu știu aproape nimic de „NU RĂSPUNDE!!!”

În continuare, verific ca nebuna telefonul. Am alt Samsung acum, cu alte numere de telefon în el, dar cu aceleași sunete de notificare ca la jumătate de metrou. Aceiasi nervi ca atunci cand era doar Mall Vitan in Bucuresti.

De atunci, nu am mai intrat în vreun magazin Koton. Ei, probabil, nu au nicio vină. Poate nici nu mai au pătrate perfecte și rochii fericite în colecțiile noi.

Poate, el o să mai sune.

Nu știu.

Sunt Stela si sunt pregatita sa port rochii din nou. Am vazut ca au reduceri la Cos.

Comments

comments