Articol Blog

Sovetskoe. Polusladkoe.


Ba da. Oamenii se schimbă. Azi a plouat și mi-am amintit din nou, despre asta. Din nou, mi s-a confirmat din exterior.

Pe mine nimeni nu mă ține minte, de când eram mică. Eram tăcută, timidă, ascunsă tot timpul într-un colț, încercând să trec cât mai neobservată. În școală nu am ieșit în nici un fel în evidență. În facultate am vrut, dar m-au așezat repede colegii „în banca mea”.

Așa că m-am mutat în ultima bancă și am așteptat să cresc, să scap de examene, liste, grupe, orice chestii obligatorii inerente perioadei adolescentine.

Voiam să cresc, ca să nu mai depind de alții, să nu trebuiască să mă compar cu ceilalți, să-mi fie băgate pe gât modelele lor. Fete mai înalte, băieți mai deștepți, colegi din familii mai bune etc etc. Fu.

Și după ce am crescut și mi-am făcut grupul meu de prieteni cu care să putem râde liber și oricând, pe bune, fără să ne prefacem, am putut să mă gândesc la ce și cum să schimb.

Nu mai voiam să trec neobservată.  Voiam să știe lumea de mine.

Păr scurt, mai întâi. Culoare roșie în cap, după asta. Cercel în buze. Tatuaj pe umăr. Primul. Apoi, al doilea. Al treilea – un nume pe încheietură. Peste 2 ani, scos cu laserul. Apoi al doilea. Peste 3 ani, primul.

5 ani de schimbări și metamorfoze. 5 ani de „suprafață”. Toate culorile în cap. De la 2Pac la Chopin în căști. De la Hegel, la Jurnalul lui Bridget Jones și înapoi la Hegel.

Deja mă vedeau. Mă chemau la ei. Voiau să stea la masă cu mine. Voiau să le botez copiii. Raportat la ei, funcționa anume această suprafață. Ambalajul. Unii nu mă plăceau deloc, nu înțelegeau cum și de ce am ajuns populară. Nici eu nu știam. Habar nu aveam că am calități care m-ar recomanda pentru aceste poziții atât de râvnite de alții. Și nu mai eram vreo tinerică. (așa credeam atunci. eram, de fapt, tare tânără)

M-am trezit într-o toamnă, la o conferință, să ies în evidență. Lumea aproape dormea, trainerul spunea monoton poezia pe care o învățase pentru câteva serii de oameni, eu de-abia așteptam pauza de cafea, ca să o tai de acolo, oriunde este aer. Numai că ceva m-a agățat din discursul băiatului cu barbă. Ceva era invers decât știam eu. Și simțeam că așa e și în lume, și în viața mea. Există o eroare și nimeni nu vrea să o îndrepte. Toți eram complici să o ducem mai departe, din generație, în generație, din om în om, din an în an. Nu-mi dădeam seama care exact este eroarea/greșeala, dar am avut un moment de revoluție, de răzbunare, și am ținut un discurs atât de înflăcărat, compus pe loc din idei, despre care nu știam că există, încât lumea a uitat de pauza de cafea și am schimbat în acea după amiază direcția de mers a comunității și lumii noastre. Nici acum nu știu ce și cum s-a întâmplat acolo. Cum am ajuns eu din colțul meu invizibil în fața atâtor oameni străin, să-i anim, să-i trezesc, să le schimb percepția despre viață?

Oamenii se schimbă. Lucrurile se schimbă. Uneori, încep să se schimbe de la suprafață. E suficient să vină un omuleț plictisit în fața ta și se declanșează un adevărat război. De nicăieri. Fără nicio legătură cu nimic.

 

„Numele de pe încheietură” mi-a scris peste o vreme că vrea să ne vedem la o cafea.

„O cafea”

„Nu”

„Doar o cafea”

„Nu”

„Măcar o cafea”

Nu. Nu. Nu.

„Pentru că m-am însurat?”

„Nu”

„Te temi?”

„Nu”

Atâtea întrebări și niciuna despre ceea ce e important. Dă-l naibii. Măcar bine că are o soție cool și copilul îi seamănă ei. Și bine că m-a înșelat la timp.

„Te temi?” îmi tot suna întrebarea lui în cap. Mor de râs.

„Da, prostule. Dar de altcineva. Nu de tine. Nu de mine. De altcineva. Ah, dacă ai ști de cine… Nici dacă plănuiam zece ani, cum să mă răzbun, nu-mi ieșea atât de bine.”

„Te temi?”

„Cui să-i fie frică de tine, omuleț mic?”

 

Spuneam de ploaie. M-a prins azi fără umbrelă. Ca de obicei. Mi-am amintit cum mă învăța mama, când eram mică și invizibilă, că dacă mă prinde ploaia, să intru într-un magazin. Chiar dacă nu am bani. Muream de frică. Cum, de ce să intru într-un magazin? Ce o să zică oamenii? Vor veni toți buluc spre mine, să mă impună să cumpăr ceva.

Și este adevărat, de ce ți-e frică, nu scapi. M-a prins într-o zi o ploaie teribilă, când veneam nu știu de unde. Eram la Flacăra, purtam rochița mea de sărbătoare, cea albastră, cu maci. Am intrat, tremurând, în magazin. Puteam intra în vreo scară de bloc, dar acolo erau numai din acelea vechi, cu 4 etaje, și circulau zvonurile cu foști deținuți care înțeapă oamenii cu seringi infectate cu SIDA.

Aveam la mine bani, nu mulți, cred că trebuia să cumpăr smântână și nu mai știu ce de la magazinul de sub casă. În magazin nu era multă lume, dar la un moment dat, toată lumea s-a agitat și îndreptat spre o vitrină. Aduseseră șampanie. „Sovetskoe”. „Polusladkoe”.

Eu știam că e deficit mare și tata făcea rost tare greu de șampanie. O țineam pentru Anul Nou. Mă fascinau sticlele mari, verzi, cu etichete aurii. Și, sincer, îmi plăcea și la gust, pentru că tot timpul era servită la tort.

Când s-a oprit ploaia, m-am urcat în troleibuz și am venit acasă.

Am intrat glorios pe ușă și am întins sticla mamei.

– Poftim. Să avem de Anul Nou. I-am zis pe un ton dezinteresat, de parcă asta făceam de 25 de ani încoace. Aduceam șampanie când veneam acasă.

Cred că de atunci am devenit vizibilă. Pentru ai mei, pentru vânzătoarele de la Flacăra, pentru oamenii cu care m-am împins la coadă. Dar mai ales, pentru mine.

De atunci nu port umbrelă.

De atunci nu trec niciodată pe lângă un raion de vinuri spumante fără să zâmbesc.

Nu mai beau „Sovetskoe”. „Polusladkoe”.

Beau Brut. Niciodată cu tort.

Vă zic eu, oamenii se schimbă.

Comments

comments