Articol Blog

Stela


Sunt Stela. Mi se întâmplă tot timpul lucruri interesante și noi. Eu nu mă plictisesc niciodată. Am un noroc fantastic în anumite situații și un ghinion demn de scenarii de filme, în altele. Am tot timpul plus-minus 10 kilograme. Acum am plus (sau minus) 5, sunt la jumătate. Îmi revin după o poveste complicată, care nu s-a terminat prea bine. De fapt, nici nu s-a terminat. Dintr-o zi, nici eu, nici el, nu ne-am mai spus nimic. Cumva, eu am pus piciorul în prag. Cel puțin, așa îmi place să cred, așa mă alin. Că anume eu am avut curajul și demnitatea să zic „auzi, hai gata”. Mi-am zis mie. Că lui, nu i-am spus nimic. Nu am găsit cuvinte potrivite. Sper din tot sufletul să-și rezolve toate problemele și să-și câștige toate luptele. Chiar sper. Eu am crezut că voi putea, voi reuși să-l motivez, să-l ridic, să-l duc mai departe, dar nu mai ținea de mine. Într-o zi, pur și simplu mi s-a făcut dor de mine, ca femeie, ca devenire, ca textură, ca aromă. Mi-era dor de mătase și mister, de inocență amestecată cu încredere. Am înțeles că nu îmi mai aparțin deloc și tot timpul și energia mea se pierd într-o gaură neagră. Perioada cea frumoasă și luminoasă, care, conform cercetătorilor britanici ar trebui să vină după cea neagră, nu se vedea nici după linia imaginară a orizontului, iar din viitorul „nostru” nu a mai rămas nici zare de umbră. Așa că mi-am luat inima-n dinți și dintr-o zi, am încetat să mai fiu salvarea lui. Femeia lui.

Am luat-o ca pe un experiment. Am fost doar curioasă să văd câtă durere și neiubire încap într-o experiență.

Aleasă conștient.

Asumată matur.

Dusă cu demnitate până la sfârșit.

Iar când s-a terminat, am ales să nu fac niciun fel de analiză a situației. Nu voiam să văd cât de umilitoare a fost pseudo-povestea dintre doi oameni care se păcăleau zilnic că așteaptă ceva și trăiau de la un compromis la altul.

„Auzi, hai gata, Stela!”

Am fost doar curioasă. Nimic altceva. Că proastă nu sunt. Am 2 masterate și un doctorat. Susținut, atenție,  în doi ani și jumătate. Cei care au făcut cercetări doctorale știu ce înseamnă 2 ani și jumătate în loc de 3 sau 4 ani.

Sunt redactor-șef la o revistă bună, de calitate, „pentru femei deștepte și puternice”. Așa ne place nouă să credem, celor care lucrăm la revistă, dar promovăm și lumea superficială a femeilor. Altfel, nu am fi luat premiul întâi pentru cea mai bună revistă, al 7-lea an consecutiv. Am fost promovată mai repede decât toți colegii mei și asta fără legătură cu doctoratul. Doctoratul l-am făcut pentru că-mi place studiul și biblioteca. Eu învăț de la 6 ani, chiar îmi place. Am fost promovată pentru că sunt cea mai veche, sunt cea mai muncitoare dintre toți, lucrez și în week-end-uri, și în zilele legale de sărbătoare, și din când în când, am la timpul potrivit sclipiri deștepte legate de revistă.

Sunt un pic ciudată, la fel e și revista noastră de când sunt eu redactor-șef. Nimeni nu știe niciodată ce vom avea până la urmă pe copertă și dacă nu vom schimba 75% din conținut, pentru că nu am eu vibrația necesară.

La un moment dat, am câștigat un concurs pentru niște studii academice post-doctorale în Japonia. Era un vis al meu mai vechi, legat de tema mea de cercetare, legat de cultura niponă, de care eram pasionată, dar nu am plecat. Am ales să rămân aici. Dacă bate cineva la ușă, iar eu sunt în capătul celălalt al lumii?

Și a bătut. Nu chiar la ușa mea, ce-i drept. Eram la coadă la ortoped, la policlinică. Și nu chiar El, direct, ci mama lui, care aștepta la două scaune distanță de mine.

– Nu vă supărați, veniți de multă vreme la domnul doctor? m-a întrebat peste cei doi oameni dintre noi.

– Da, sunt de 5 ani pacienta dânsului, i-am răspuns politicos, neînțelegând dacă vrea să o las să intre în fața mea sau doar se documentează la ușa medicului, din plictiseală și curiozitate.

– Și ce problemă aveți? Daca nu sunt indiscretă, desigur.

– O hernie de disc. Nimic grav, dar vin anual la control.

– Oh, în rest păreți să fiți foarte sănătoasă. Aveți un ten radiant și ochi fericiți.

– De la cafea, doamnă. Dar, da, sunt sănătoasă, am zâmbit eu.

Am zâmbit, ce altceva să fac? Eu sunt obișnuită cu interogatoriile pensionarilor. Dacă într-o stație de autobuz sunt 100 de oameni, un bătrânel proaspăt venit din provincie pe mine o să mă întrebe ce tramvai să ia spre Obor. Dacă în magazin sunt 20 de oameni la coadă, bătrânica care și-a uitat ochelarii acasă pe mine o să mă roage să-i citesc prețul și data expirării de pe cutie. Sunt obișnuită. E karma mea.

Când am ieșit din cabinetul ortopedului, doamna curioasă stătea în picioare, așteptându-mă la ușă.

– Vreau să vă întreb ceva.

– Vă rog.

– Dar să nu mă credeți deplasată sau nepoliticoasă. Îmi promiteți că nu vă supărați pe mine?

– Vă promit.

Nu aveam prea mult timp la dispoziție, pregăteam revista de tipar, dar doamna cu păr albastru-mov mă privea atât de rugător și de insistent, încât am lăsat redacția să mai aștepte 15 minute.

Dumneavoastră credeți în destin?

Nu m-am așteptat la așa o întrebare. Credeam că are nevoie să vorbească un pic cu cineva despre reumatism și rețete compensate.- Doamnă, e o întrebare cu doar două variante de răspuns. Da, cred.

Ridurile i s-au întins și ochii i s-au umplut de lumină.

Azi dimineață, când am ieșit din casă, am știut că o s-o cunosc pe nora mea. Pe viitoarea mea noră, mai exact. Iar când v-am văzut aici, pe scaun, atât de frumoasă, distinsă și elegantă, am înțeles că sunteți sortită fiului meu. Iertați-mă, am văzut că nu purtați verighetă și asta mi-a confirmat sentimentul de dimineață. Mi-ați promis că nu vă supărați și acum vă rog să fiți amabilă să-l cunoașteți.

M-a blocat. Ce să-i răspund? Noroc că ne mutasem de lângă ușa doctorului, pe care, între noi fie vorba, îl simpatizam de 5 ani încoace, motiv pentru care acceptam și găseam timp să vin la controalele anuale, sperând de la o vizită la alta, că-i va dispărea inelul de pe deget. Doamna cu păr albastru-mov mă ținea de mâini și mă privea de jos în sus – eu eram mult mai înaltă – cu atâta speranță și căldură, că nu am putut să-i frâng inima.

Adevărul este că dimineața de azi a fost destul de stranie. Aveam un sentiment ciudat că sigur se va întâmpla ceva. Mi-au venit pe ultima sută de metri toate ideile care-mi mai lipseau, legate de revistă, am dat indicațiile prin telefon și când mi-au trimis colegii macheta, am înțeles că ideile au fost geniale și ei le-au prins  din prima, așa că m-am simțit și eu un pic genială. Cafeaua a fost mai bună, fusta parcă s-a așezat azi mai bine, am încheiat-o fără dificultate, am găsit repede taxi cu șofer nefumător și nu am uitat nimic acasă. M-am gândit că poate ortopedul meu a divorțat și de aceasta mă simt eu atât de deosebit, astăzi. Dar când am intrat în cabinet și am văzut o poză nouă cu un copil nou, pe birou, am înțeles că nu asta era. Și, ca o ironie a sorții, când i-am zis că e cel mai drăgălaș copil pe care l-am văzut vreodată, știți ce mi-a răspuns?

– Stela, sunt atât de fericit, într-un an, s-au întâmplat atâtea. Am divorțat, am devenit, din nou, tată, am început să predau la universitate. Viața e minunată, Stela. Dă-mi să văd radiografia.

Nu eram întristată, îmi era foarte familiar sentimentul dezamăgirii, practic, așa era lumea bărbaților care-mi plăceau, toți minunați, dar niciunul disponibil. Am ieșit din cabinet, sănătoasă, cum a remarcat și doamna care se credea viitoarea mea soacră, pregătită de o plimbare pe jos și niște Santana în căști până la birou.

– Doamnă dragă, am început eu, căutând cuvinte potrivite de refuz. Dar mi-am amintit-o pe mama care mă împingea la tot felul de întâlniri dubioase, întrebându-mă „Ce ai de pierdut?”.

Și chiar, ce aveam de pierdut? Am privit-o pe doamna cu păr albastru-mov. Avea manichiura și pedichiura făcute, purta o eșarfă frumoasă, vaporoasă, asortată perfect cu restul ținutei și avea un inel vechi de argint pe degetul de la mâna stângă și verigheta lată, de aur vechi, roșiatic, pe degetul de la mâna dreaptă. Încă mă ținea de mâini și mă privea iscoditor. Înțelegeam că e hotărâtă, așa că nu aveam cum să scap ușor. Puteam să o refuz, aveam în mine tone de cuvinte și expresii – că doar eram redactor-șef la o revistă de femei, dar mi-a trecut prin cap un gând: Dar dacă? Dacă eu cred în destin? Dacă sentimentele-premoniții de dimineață erau legate de această întâlnire și nu de doctor?

– Doamnă dragă, am reluat eu. Dar fiul dumneavoastră nu se descurcă singur?

– Vai, dar nici nu știe că fac asta. E mai timid el, de felul lui, dar de descurcat – se descurcă nemaipomenit și singur. Adică, nu este un afemeiat. Vai, am emoții, nici nu știu ce vorbesc. O să vedeți și dumneavoastră. Pot să vă invit la noi la masă? Deseară? Sau mâine, că e week-end?

– Haideți să facem altfel – dați-i numărul meu de telefon, vă dau cartea mea de vizită, mai bine, și poate ne vedem săptămâna viitoare la o cafea. Vă promit că îmi fac timp pentru aceasta.

– Desigur, desigur, mulțumesc, mi-a răspuns fericită viitoarea mea soacră și s-a îndreptat spre cabinetul ortopedului meu recăsătorit.

Am considerat că ies elegant din situație. Poate că fiul doamnei e un om normal, care nu ar accepta să-i aranjeze mama întâlnirile. Liniștindu-mă cu gândul că nu mă va suna, iar dacă o va face, eu nu voi răspunde, mi-am pus căștile în urechi și m-am îndreptat spre redacție.

Până s-a înserat, am uitat de tot această întâmplare.

A doua zi era sâmbătă. Intenționam să dorm mult, să mănânc bine și să dorm din nou. Aveam jaluzele noi și de-abia așteptam să văd cum se face noapte în dormitor la orice oră.

La 8.00 dimineața a sunat telefonul. Am sărit, inițial, din pat, crezând că e alarma. Am văzut că e apel de pe un număr necunoscut. M-am speriat că s-a întâmplat ceva, altfel, de ce ar suna sâmbătă atât de devreme, telefonul?

– Alo?

– Bună dimineața.

– Bună dimineața.

– Sunt Emanuel, ați cunoscut-o pe mama ieri. Scuze, v-am trezit?

V-am mai spus mai devreme, nu sunt proastă. Sunt o persoană spirituală și reacționez adecvat în aproape orice fel de condiții și situații, dar acum nu știam ce să fac și cum să-i răspund unui om care nu mă cunoaște și mă sună într-o zi de sâmbătă, atât de devreme.

– Știți cum e să te temi să nu pierzi o ofertă bună? Să nu mai ai răbdare până se deschide magazinul? Să nu mai poți aștepta până se face dimineață, ca să suni o femeie pe care mama a cunoscut-o într-o policlinică?

– Emanuel, vă spun sincer, nu știu cum e. Și este prea dimineață ca să mă gândesc la asta.

– Știu că am început cu stângul, dar nu mai aveam răbdare, așa că v-am sunat să vă las numărul de telefon, aștept să mă sunați când vă treziți. Și, sincer să fiu, când am văzut cartea de vizită, m-am gândit că redactorii-șef lucrează și sâmbătă. Vă las să vă odihniți.

Am închis telefonul și am tras plapuma peste cap. Voiam să adorm cât mai repede la loc.

„De ce i-am dat nebunei cartea mea de vizită?”

Am apelat înapoi numărul de pe care mă sunase Emanuel. A răspuns instantaneu.

– O să mă culc înapoi. Dar voiam să vă întreb un lucru: când v-a dat mama dumneavoastră numărul meu de telefon?

– Foarte bună întrebare! Ieri dimineața. Am studiat profilul dumneavoastră de pe Linkedin și Facebook și am citit editorialele din ultimii ani. La 4.35 dimineața am terminat. Dar nu puteam să vă deranjez la acea oră.

Am vrut să-i spun mai multe. Dar i-am spus „La revedere” și am închis.

Nu cred că-s atât de deșteaptă pe cât cred.

Duminică am deconectat telefonul. M-au rugat niște prieteni (bine, mult spus prieteni, mi-au scris pe Facebook niște mame dintr-un grup de părinți de copii adolescenți) să-i ajut cu lucrările de diplomă ale copiilor. M-am băgat eu în seamă, cu sfaturi și „diacritice” și m-am trezit cu vreo 3 mesaje private, rugăminți până la pământ, să-i îndrum și ghidez pe studenți. Mamele erau în străinătate, la muncă, de mai mult de 10 ani, iar copiii – rămași cu tații, bunicii, sau de capul lor, nu aveau nicio direcție, disciplină, model, nimic. Când le-am văzut planurile și schițele lucrărilor, mi-am pus mâinile în cap. Am vrut să-i refuz, nu aveam timp și era un volum titanic de lucru, dar mi-a fost milă de bietele mame, care munceau pentru viitorul acestor copii. Atâtea sacrificii, iar ei nici măcar nu știau să scrie corect, gramatical. Nu aveau nicio idee, nicio structură, nu înțelegeau nici cele mai simple elemente ale comunicării. Nu știu cum au ajuns în ultimul an de facultate. M-am enervat, am vrut să le scriu mamelor, să le cert. Unele femei ar face orice, doar să aibă un copil pe care să-l crească, să-l învețe și să-l educe. Cum au ajuns la nivelul acesta? Dar nu era treaba mea. Nu puteam în 3 săptămâni să schimb mersul lucrurilor în lume. Nici natura umană, nici părerea unei mame despre copilul ei. Nici felul în care copilul înțelege lipsa și distanța, nici șantajul și compensarea.

Le-am trimis celor 3 studenți observații, propuneri de temă, cuprins și abordare și i-am invitat, pe rând, la câteva întâlniri de ghidare. Toți trei mi-au trimis același mesaj: „Putem rezolva cu bani?”

„Nu” le-am răspuns eu, scurt, monosilabic, iar mamelor le-am scris că fac câteva meditații cu ei, iar după examenul de licență, insist să facă practica la noi la revistă.

Luni seara, ieșeam de la serviciu, când un bărbat m-a oprit, salutându-mă și oprindu-se în dreptul meu. Credeam că e tatăl vreunui student pe care voiam să-l aduc pe calea cea bună.

– Sunt Emanuel. Bună seara.

Uitasem de el, de mama lui cu păr albastru și de ortopedul meu care a divorțat pentru alta.

– Bună seara.

– Nu mi-ați răspuns la telefon.

Mi-am dat seama că telefonul a rămas pe silențios, de la ședința de redacție de la prânz. Dar nu asta mă preocupa acum. Eu mi-l închipuisem pe bărbatul unei femei cu păr albastru care-i caută soție pe la ușile unei policlinici de stat, altfel. Emanuel era un bărbat mai mult decât „în regulă”. Mai mult decât acceptabil. Era un bărbat după care aș fi întors fără ezitare capul pe stradă. Dacă intram la o petrecere și-l vedeam, nici nu îndrăzneam să îmi fac vreo iluzie în privința lui. Primul lucru care mi-a atras atenția, au fost brațele lui – puternice, bărbătești, sigure. Avea o cămașă albastră cu mânecile suflecate și am zâmbit, pentru că mi-a fost clar că nu mama îi face cumpărăturile.

– Ce surpriză, am reușit eu să spun, după ce l-am scanat rapid.

– V-ați închipuit că arăt altfel?

– Nu mi-am închipuit deloc. Am avut 2 zile pline. Nici nu m-am gândit la …

La ce nu m-am gândit? Nu reușeam să termin propoziția. Nu m-am gândit la un bărbat pe care nu-l cunosc, care m-a trezit la 8 dimineața, sâmbătă, după ce a citit editorialele semnate de mine? Un bărbat, pe care, poate, prin toate cuvintele, frazele și revista pe care o conduceam, îl chemam spre mine, spre lumea mea? Un bărbat, care avea la fel de multe șanse să fie un psihopat sau tatăl viitorilor mei copii. Ai noștri (să mă corectez, să nu trimit universului mesaje confuze).

– Vreți să mergem undeva, să bem un vin? Mama zicea să vă invit la cină. A făcut chiar și rață cu varză roșie, specialitatea ei, dar este foarte târziu deja.

– Este târziu, într-adevăr. Noi am comandat pizza pe la șapte, nu mi-e foame. Dar un pahar de vin este mai mult decât binevenit.

– Nu sunt din partea asta a orașului. Aveți vreun local preferat aici?

Mă gândeam să mergem într-o zonă în care nu mă știe nimeni, dar mi-am adus aminte de chelnerița cu gene și unghii false, care mă servește tot timpul cu milă, când mai am vreo încercare de întâlnire în Skybar-ul de lângă redacție, așa că am ales anume locul acesta. Odată, i-a scris tipului cu care venisem numărul ei de telefon chiar pe nota de plată. Jenant moment, mai ales că individul nu s-a gândit că o să mergem într-un bar la etajul 16 și nu avea bani suficienți la el, așa că am plătit eu nota. Na, pictor. În lumea lor contează lumina și paleta de culori, nu banii și „cine plătește vinul franțuzesc”.

Am urcat la etajul 16, am ales o masă la geam, fiind luni, aproape toate erau libere. Chelnerița m-a privit cu aceeași compasiune, ca de fiecare dată, s-a uitat ciudat la Emanuel și ne-a adus meniul.

– Cred că de-abia așteptați să vedeți ce e în neregulă cu mine, mi-a zis Emanuel.

– Sinceră să fiu, sunt atât de obosită, că nici nu pot aprecia toată situația. Nu mi s-a mai întâmplat să cunosc pe cineva prin mama lui. Ba chiar invers, din cauza „mamei lui” am renunțat la „el”.

– Mama nu e o băgăcioasă, dar de când s-a pensionat, și-a căutat tot felul de preocupări și hobby-uri. Ea este chimistă, este pasionată de știință. Foarte greu a renunțat la catedră, dar de când s-a simțit tatăl meu mai rău, și-a dat demisia și a stat cu el. De câțiva ani, e înnebunită de astrologie, feng shui și tot felul de cristale, numere, meditații și calcule matematice. Mi-a făcut astrograma și mi-a zis vineri că e ziua în care voi afla cu cine îmi voi trăi restul vieții.

Zâmbeam. Din cauza oboselii, aproape că nu înțelegeam ce îmi spune.

– Este o preocupare interesantă. Tatăl dumneavoastră este bolnav?

– Da, este bolnav, dar bine că e stabil, acum. Se ține bine, iar noi încercăm să facem tot posibilul ca să-și poată păstra demnitatea.

– Știu ce ziceți, am trecut și noi prin asta.

– Vorbiți la timpul trecut.

– Tatăl meu a murit.

– Îmi pare rău.

– Asta e viața.

S-a făcut liniște și Emanuel i-a făcut semn chelneriței să vină.

Fata asta nu mă plăcea deloc. Totuși, pe masa ei era revista mea, iar ea ofta fix pe editorialul meu din luna aceasta, în care mă plângeam, cu suficientă ironie și satiră, de nepotriviri, nesincronizări și nedreptăți ale vieții. Colegii mei au insistat multă vreme, dar eu nu am vrut să pun poza mea în revistă. În primul rând, pentru că nu-mi plăcea deloc cum arăt. Nici în poze, nici în viață. În al doilea rând, oamenii care citeau articolele mele aveau libertatea de a-și imagina autorul acestora în orice fel. Tânără sau nu prea, frumoasă sau plăcută, femeie sau bărbat. Puteam fi oricine, oricum. Și asta îmi dădea liniște și libertate de exprimare. Semnam cu inițialele mele. Atât.

– V-ați luat de lucru acasă? m-a întrebat Emanuel, arătând spre geanta mare, ticsită cu hârtii.

– Ah, nu. M-am apucat să ajut niște tineri cu lucrările de licență și eu sunt mai de modă veche, mi-am luat materiale pe hârtie, deși se găsește acum totul în format digital.

Restul serii am vorbit despre diferențele dintre generații, dintre bibliotecile virtuale și cele adevărate, festivaluri de jazz, cărți și doctorate.

Ne purtam natural, nu ne-a stânjenit nicio situație sau pauză de dialog, iar asta m-a derutat un pic. Nu mai eram la vârsta la care îmi căutam un partener de muzee și concerte de muzică clasică. Știam că sunt o companie plăcută, dar, eu voiam altceva. Era plăcut, nu mă înțelegeți greșit. Emanuel arăta bine, vorbea corect, la timp și la obiect, știa aproape tot la ce mă refeream, dar… exista în mine un „dar”. În primul rând, mama lui cu păr mov-albastru l-a trimis la întâlnire.

Nu știu cât de teafără era sărmana femeie. O chimistă care începe să facă calcule matematice, ca să vadă ziua și ora la care e cel mai bine să-ți întâlnești femeia vieții? Și apoi, era ciudat că nu m-a întrebat când sunt născută. Nu știa ce zodie sunt, care-mi este ascendentul. M-a întrebat doar dacă cred în destin.

În fine, eram și amețită, și obosită, așa că am încheiat seara cu „mulțumesc”, „data viitoare” și celelalte amabilități și politețuri, iar la miezul nopții, fiecare a urcat în taxiul său.

În taxi cânta LP, „Lost on you”.

Nu înțelegeam de ce sunt furioasă. De ce, în loc să mă bucur pentru neașteptata întâlnire, eu mă întristez din ce în ce mai tare. Era un presentiment sau, din obișnuință, mă gândeam că nu are cum să mi se întâmple ceva bun? Mă aprinsesem de atâtea ori, la bărbați cu mult sub nivelul lui Emanuel, și de fiecare dată, a fost aproximativ, la fel. De parcă aveam un tipar prestabilit.

„Tu crezi în destin?”

Sinceră să fiu, faptul că era implicată mama lui în toată povestea asta, mă neliniștea serios.

Odată, îmi făcuse cineva cunoștință cu un „băiat fin, din familie bună”. La prima întâlnire, la teatru, a venit și mama lui, cu o prietenă. „Mai erau două bilete, de ce să se piardă?” După vreo 3 săptămâni de cafele și ceaiuri, am plecat la mare pentru o săptămână. De-abia așteptam, credeam că acolo se va întâmpla marea întâmplare. Am ținut dieta daneză (doamne, ce nebunie!), cu o zi înainte de plecare (el era deja la mare, că participase la o conferință) am stat patru ore la salonul de înfrumusețare, supunându-mă la niște chinuri inimaginabile, și când am ajuns la mare, ghiciți ce? Minunatul om pentru care am trecut prin cumplitele dureri mă aștepta la gară cu mama. „Să se mai plimbe și ea, că atâta s-a chinuit toată viața, măcar acum s-o răsfățăm și noi”.

Camera de hotel pe care o visam cu vedere la mare, frapieră pe balcon și un pat mare matrimonial, cu saltea dublă, era un apartament modest, semidecomandat, iar mama, evident, trecea prin camera noastră de două ori pe noapte. Odată – să bea apă, odată – să meargă la baie. Am înțeles că nu se va întâmpla nimic din prima zi, când mi-a luat crema de plajă din mână și l-a uns ea pe „băiatul ei”. În următoarea zi l-am rugat pe colegul meu să mă sune la 7.45 – era ora la care eram toți la micul dejun (niște ouă râncede și aceiași crenvurști dubioși) – să mă cheme de urgență la muncă.

Dar nu m-am învățat minte. I-am mai dat o șansă. Peste vreo lună, l-am invitat la mine. Singur! am insistat eu. Am pregătit șampanie, paste cu fructe de mare, am pus muzică, am aprins doar lămpile mici din colțuri, să nu ne vedem chiar toate defectele, m-am îmbrăcat cu o rochie neagră, cu care nu aveam cum să dau greș, pentru că venea parte peste parte, exact cât să se vadă un pic din ciorap și portjartiere, când mă așez. Decent, nimic ieșit din comun. Și nu pentru că nu sunt genul, pentru că sunt, dar mă tem de mor de momentele astea. Dacă nu funcționează?

Totul era liniștit și romantic, nimeni nu a pomenit nimic de mama, de mare, de ce ar urma, dacă ar fi să … și când mă așez în fotoliu, cu paharul de șampanie în mână, trăgând un pic de fustă, ca să nu par grăbită sau ușor accesibilă, îl văd pe minunatul meu partener înroșindu-se, înecându-se, dând disperat din mâini. M-am speriat de moarte, nu știam ce s-a întâmplat. S-a înecat? S-a emoționat în halul acesta? Am sărit, i-am dat apă, l-am lovit pe spate – mai întâi ca pe un bebeluș, apoi cu putere.

– Să chem salvarea? strigam eu disperată, căutând telefonul.

– Nu, cheam-o pe mama.

42 de ani. Vă imaginați penibilul situației?

Am chemat un taxi, l-am împins în mașină și am mers la camera de gardă. Am stat acolo până m-am asigurat că e bine și când am auzit-o pe mama lui făcând scandal la parter, am plecat liniștită spre casă. Îl lăsam pe mâini bune.

A doua zi, pe adresa redacției a venit o plângere întinsă pe 4 pagini, în care eram învinuită de încercare de omor. M-a făcut vrăjitoare, scorpie, femeie rea și prost crescută. Și curvă m-a făcut. Cică am încercat să-l seduc, i-am făcut vrăji și alte chestii din gama aceasta.

Nu eram încă redactor-șef pe vremea ceea. Șeful nostru a comandat mâncare asiatică și bere, ne-a chemat pe toți și am citit scrisoarea de câteva ori, râzând copios la fiecare propoziție și acuzație.

Nu eram supărată. Eram protejată, mă bucuram că în viața mea există oameni normali, cu care să poți să râzi în halul acesta de propriile rateuri. A fost una dintre cele mai frumoase momente, la noi la revistă. Am avut teme și inspirație pentru 4 numere înainte.

În ceea ce-l privește pe pretendent, era alergic la fructe de mare. Iar mama lui minunată s-a gândit să nu-i spună „copilului”. Că „oricum numai eu îi gătesc”.

După experiența aceasta, vreun an nu am vrut să ies și să cunosc pe nimeni. Dă-i naibii. Nu-mi trebuie!

Revenind la zilele noastre, Emanuel putea fi rupt din visul meu de fată mare, dar faptul că mi l-a adus „mămica”, nu era cel mai bun și de încredere lucru în această poveste.

În plus, nu am avut acel tremur și acele emoții de început, de nebunie incontrolabilă și explozie de, știți voi, hormoni. Era un tip cu care puteam mânca coaste de porc, fără nici un fel de jenă. Iar eu, când întâlneam pe cineva „special”, nu reușeam să mănânc deloc. Bune perioade! Minus 4-5 kilograme fără nici un efort.

Și-apoi, deși era simpatic, manierat, haios și spiritual, Emanuel nu avea cum să fie destinul meu. Era prea bun pentru mine. Ceva greșise mama lui cu astrograma. Poate era fata cu mâna în ghips, care stătea și ea la coadă la ortoped? Vreo douăzeci de minute m-am gândit cum să le fac rost de datele de contact a fetei cu mâna în ghips, iar când m-am prins la ideea că pe mine chiar mă preocupă această situație, am renunțat să mă mai gândesc la ei.

Eu nu sunt o proastă!

Într-o zi, m-a sunat Dora, prietena mea de o viață.

– Ce faci, Doruța, vii la petrecerea noastră aniversară? Avem tematică interesantă anul acesta. Nici un fel de alb, „spanish guitar” sau James Bond. O să-ți placă. Anul acesta toate suntem Bridget Jones.

– Și crezi că sunteți originali? O să vină toate femeile în pijamale, mi-a tăiat-o Dora.

– Tu iar te-ai lăsat de fumat, Doruța? am întrebat-o pentru că era foarte nervoasă.

– M-am apucat de dietă.

Aha, deci de-asta.

– Una nouă?

– Celelalte m-au plictisit.

– La serviciu e totul bine?

– Serviciu e la tine, că ai birou, portar, orar de muncă, angajați și un contabil care nu te fură. La mine e casă de nebuni. Niște incompetenți.

Dora avea o companie de taximetrie și o școală de șoferi. Muncea pe brânci, se tot păcălea de vreo 10 ani că se va reprofila și va deveni, într-o zi, designer vestimentar. Făcuse facultatea de arhitectură și un masterat la Paris. De-a naibii, s-a judecat cu fostul ei soț la divorț, până i-a luat aceste 2 afaceri și de atunci nu trece zi fără să-l înjure pe el și pe șoferii care i-au rămas pe cap. Bine, fostul ei soț merita toate înjurăturile. Dar aceasta e altă poveste.

Dora avea părul creț, natural (și de acesta se plângea mereu), față rotundă, piele albă, perfect întinsă, ochi verzi, mari, buze cărnoase, extrem de sexy. Ea toată era, de fapt, sexy. Avea un fel al ei – hotărât, și jucăuș, totodată – de a merge, de a privi, de a fuma. Când intra undeva, toată lumea întorcea capul după ea. Era un pic plinuță (doar un pic), dar totul era tonifiat, proporțional și foarte bine așezat. Purta tocuri înalte tot timpul, chiar și în vacanțe, și ținute care-i scoteau în evidență calitățile. Și chiar nu ducea lipsă de calități!

Putea seduce orice bărbat în 5 minute și tot într-atâtea îl putea distruge.

Nu era conștientă de puterea ei.

O iubeam pe fata asta. Pe lângă faptul că era puternică și seducătoare, era și extrem de deșteaptă. Era primul om, după mama, pe care puteam conta. Mamei nu-i mai povesteam toate labirinturile mele. Dorei, da. Imediat ce simțea ceva în neregulă în vocea mea, se urca în mașină și se prezenta la ușa mea. Cu înghețată, aripioare picante de la KFC, sos de usturoi și șampanie bună. Așa eram din vremea studenției. Am schimbat doar felul înghețatei, acum ne permiteam una bună, adevărată, și în loc de vin vărsat de la vinăria de la colțul străzii, beam șampanie. Ne-am înțeles noi pe la 32 de ani că o să avem grijă una de cealaltă, o să ne ridicăm standardele și o să facem din orice, sărbătoare. Chiar și dintr-o situație încurcată cu vreun bărbat care „nu ne merită”.

– Când aveți petrecerea?

– În două săptămâni. Vrei să te înveselesc, Doruța?

– Încearcă.

Încep să-i povestesc cu lux de amănunte despre femeia cu păr albastru, astrograma lui Emanuel, telefonul lui, întâlnirea noastră.

– Auzi, Stela, cum poți conduce o revistă, tu, femeie matură și independentă, cum poți conduce atâția oameni, femeie cu doctorat și scaun la cap, și să admiți să ți se întâmple din astea? De ce nu mă asculți niciodată? Tu știi care e nivelul tău? Tu știi ce partidă valoroasă ești? Tu știi ce bărbați trebuie să se bată pentru șansa de a-i băga tu în seamă? Și știu că nu ești disperată, cum poți să-i dai numărul tău de telefon unei femei cu păr albastru, într-o policlinică de stat? Și ce cauți tu într-o policlinică de stat? Câte pagini de publicitate ai umplut în revistă, cu clinici și spitale private, și tu stai la coadă la amărâtul acela de ortoped. Basta! Auzi la ea, nebuna, să-i dea numărul de telefon unei femei care s-a uitat în stele.

– Și eu te iubesc, Doruța.

– Trebuie urgent să-ți găsesc pe cineva.

– Lasă, eu singură.

– „Eu singură”. Singură, tu faci numai prostii. Destinul, draga mea Stela, e o iluzie, o amăgire.

– Vii la petrecere?

– Cum să te las singură? Cine știe cui mai dai numărul tău de telefon.

– Vii duminică la mine?

– Nu știi cu ce să te îmbraci, așa-i?

– Da, Dora.

 – Vin sâmbătă, că duminică e zi de detox și nu pot să beau alcool.

– Sâmbătă. Te aștept.

După ce am închis telefonul, m-am gândit la toată întâmplarea cu Emanuel. Ascultând-o pe Dora, părea totul clar și logic. Într-adevăr, cum am putut să cred că bărbatul vieții mele se ascunde în spatele unei femei cu păr albastru? Cum am putut să cred că ortopedul mă cheamă la controale numai ca să nu mă piardă din raza lui vizuală, „pentru orice eventualitate”? Pentru că eu așa credeam. Seara, când închideam lumina și rămâneam singură cu mine, visam, proiectam, analizam, găseam vinovați, scuze, explicații, desenam scenarii. Uneori, era atât de frumos în starea asta de semi-adormire, în lumea mea mică, în felul ei, perfectă, în care fiecare își găsea locul și potrivirea, încât cu greu îmbrăcam dimineața hainele și stările Stelei care trebuia să ajungă la muncă.

Noroc că m-a adus Dora înapoi. Am redevenit iar eu. Stela – cea căreia i se întâmplă tot timpul lucruri interesante și noi. Cea care nu se plictisește niciodată. Și acum chiar nu mă plictiseam, făceam zilnic meditații cu băieții care-și susțineau lucrările de diplomă, conduceam, ca de obicei, revista, și-mi trăiam, în continuare, viața.

Emanuel mă suna zilnic, chiar ne-am văzut odată, aparent, întâmplător. Am stat să bem o cafea, m-a condus până la serviciu și ne-am promis că după ce termină băieții cu licența, ieșim la cină. Mă împrietenisem foarte tare cu absolvenții mei. Era atât de interesant să vezi cum se transformă, cum le crește, în doar câteva săptămâni, interesul pentru jurnalism și comunicare, pentru studiu, analiză și gândire.

– De ce nu veniți să predați la facultate?

– Nu am timp, băieți.

– Dacă am fi avut pe cineva să ne explice anume așa toate aceste lucruri, cu câtă plăcere am fi mers la facultate!

Îmi plăceau aceste mici proiecte-provocare.

Toate aceste realizări mici umpleau un gol lăsat de lipsa unei realizări mari. Deși … cine decide ce anume aduce fericirea adevărată? Cine știe cu exactitate cât de mare e golul și dacă e real? De atâtea ori am fost aproape de răspuns și niciodată nu am reușit să înțeleg totul. Care este, de fapt, marea realizare?

Se apropia licența băieților și petrecerea revistei. Pe de-o parte, de-abia așteptam să se termine totul, ca să am timp pentru mine, pe de altă parte, acest gând mă întrista. Mă temeam că mă voi simți pustie, singură. Și cel mai tare mi-era frică de Emanuel, cu care trebuia să ies la cină. Am amânat întâlnirile cu el. Am amânat și gândurile despre el. Știam, din experiență – când amâni, nu e bine. Poate e un presentiment, o intuiție. Poate e frică. Poate sunt precaută, atentă, după atâtea încercări eșuate. Dar eu mă știu. Când e să fie, eu mă arunc cu capul înainte. Eu nu amân, eu pur și simplu refuz să mai gândesc. Și pe urmă, văd pe parcurs cum e, unde suntem și ce e de făcut. Poate acum m-am maturizat? Poate acum e altfel, așa cum trebuie să fie? Mulți de „poate”.

Cum spune mama mea, nu am nimic de pierdut. Așa că m-am pregătit sufletește de petrecerea revistei, licența băieților și cina cu Emanuel. Dietă, ședințe de cosmetică, shopping online – totul ca la carte.

Nu aveam emoții cu petrecerile. Din punctul acesta de vedere, eram mai mult decât organizată. Știam că nu voi avea surprize, eram pur și simplu obosită. De obicei, abia când se termina totul, rămâneam cu echipa, eu mă descălțam (spre deosebire de Dora, eu purtam tocuri doar la evenimente importante), îmi luam un pahar de vin și treceam, liniștiți, în revistă, ce și cum s-a întâmplat. Cine n-a venit, pe cine am surprins nemulțumit, cine s-a îmbătat, cine s-a îngrășat, cine pe cine a pus ochiul sau mâna și alte întâmplări. Așteptam și acum acel moment.

Dora mi-a trimis un mesaj „Nu ajung la petrecere, iartă-mă. Ține-mi pumnii, cred că mi-am pierdut mințile cu totul. La propriu. Am cunoscut pe cineva. Nu am cuvinte. Îți scriu zilele astea mai multe”.

Nu era deloc în stilul ei, am citit de câteva ori mesajul, nerăbdătoare s-o văd și aud, să-mi povestească totul.

Peste o săptămână, în pauza de prânz m-am dus la Ikea, să-mi aleg niște corpuri de mobilă, o veioză și niște prosoape. Plecam câteva zile în vacanță și voiam la întoarcere să le găsesc deja acasă. Aveam nevoie de ceva nou.

Undeva între „bucătării moderne” și „corpuri de iluminat” îmi sare în față Dora. Gălăgioasă, luminoasă, frumoasă.

– Ce faci, Doruța? Aici? În mijlocul zilei?

– Am venit să cumpăr o canapea și fotolii. Ce bine că ne-am întâlnit. Doamne, s-au întâmplat atâtea. Stai să-ți prezint pe cineva. Stela, știi cum e? Unde o fi? Dora s-a înălțat un pic și s-a uitat peste capetele oamenilor. Ah, uite-l. Hai la el.

Undeva între „scaune de birou” și „covoare” era un bărbat cu spatele lat, care studia o etichetă. Eu am început să fiu nervoasă, m-am agitat foarte tare.

– Hai să mi-l prezinți altă dată. Nu vreau să vă încurc. Și mă grăbesc foarte tare.

– Stela, nu fi prostuță. O să-ți placă, o să vezi. Nu seamănă deloc cu nimeni. E ceva … of, nu am cuvinte.

 

Era Emanuel. Când m-a văzut, a tresărit, a zâmbit, a rămas blocat un pic, după care s-a îndreptat spre noi.

Să-l salut? Să ne prefacem că nu ne cunoaștem? Ce să-i zic Dorei?

„Mamăăăăă, vino și ia-mă de aici!!!”

– Bună, Stela.

– Vă cunoașteți? Vă cunoașteți? Stela, tu-l cunoșteai și nu mi l-ai prezentat până acum?

Am început să mă bâlbâi derutată, privindu-l țintă pe Emanuel, crezând că va salva el cumva situația, dar el era la fel de pierdut ca și mine.

De la o prezentare, am zis eu.

În acel moment am înțeles cât de norocoasă sunt, pentru că a sunat telefonul meu. Am răspuns, fericită, le-am făcut un semn cu capul, „e urgent”, m-am întors, am plecat și m-am mai oprit doar când am ajuns la redacție.

Emanuel? Din toți bărbații din lume? Dar e ok, mie oricum nu-mi plăcea de el. Și nici de mama lui cu păr albastru. Și nici nu ne potriveam. Mă tot linișteam cu argumente, știam că nu am greșit cu nimic, dar mă simțeam atât de prost, atât de rău. Dora mă sunase de vreo zece ori. Emanuel, la fel. Eu pur și simplu nu știam ce să fac. Ei doi erau atât de potriviți, abia când i-am văzut împreună mi-am dat seama. Chiar, de ce nu m-oi fi gândit la asta de la început? Pentru mine el oricum era prea bun. Prea frumos. Trebuia de-ndată să i-l prezint Dorei.

Acum, ce va crede Dora?

Of, și mama lui Emanuel, cu destinul și astrograma ei, cu rața ei cu varză, cu tot. Of! Ooof!

Bine că plecam în concediu. O să vorbesc cu ei după vacanță. Acum o să-i trimit un mesaj Dorei, să stea liniștită, îmi termin toate treburile la redacție și mă duc acasă. Acolo o să fac bagajele și în Lisabona totul va avea altă culoare. Acum, nu eram în stare să mă gândesc la nimic.

La ieșirea de la redacție, mă aștepta unul dintre băieții pe care i-am ajutat cu lucrarea de diplomă. Avea un buchet mare de flori în brațe, pentru mine.

– Stela, am luat zece. Am venit să-ți mulțumesc.

– Ce mă bucur. Felicitări! Te aștept la noi în practică. Eu plec mâine în concediu, dar ținem legătura, da?

– Stela, vreau să te întreb ceva. Tu crezi în destin?

Am râs isteric, am luat florile și am plecat.

Sunt o proastă. Și cred în continuare în destin.

 

***

Nuvela „Stela” a fost selectată pentru a fi tradusă și publicată în volumul «Les femmes (se) racontent Expériences dans les PECO» editat de Organizația Internațională a Francofoniei.

Publicația conține poeme și nuvele ale tinerelor scriitoare din 23 de țări ale Europei Centrale și Orientale.

Comments

comments