Articol Blog

Sunt aşa zile, de-nceput de an


Sunt zile, în care e la fel de greu – să strângi strâns în brațe și/sau să lași să plece. Anume și/sau.
Sunt zile în care nu știi. Despre tine, despre cum e corect sau mai bine. Despre unde naiba te-ai pornit și ce cauți acolo unde ești. De ce nu ești în altă parte? De ce nu ți-e bine? Unde ai greșit?
Și într-o secundă știi la fel de bine ce trebuie să faci – să fugi înspre, să fugi dinspre. Să stai. Să nu.
Gândurile din cap se schimbă cu o viteză uluitoare și nu mai înțelegi nimic. Dacă vrei, dacă-ți trebuie sau dacă-ți permiți.
Sunt zile în care ești curajoasă. Și zile urâte, în care te simți ultima proastă a omenirii.
Sunt zile cu multă iubire – de el, de viață, de tine, de toate zilele, chiar și de alea de care nici nu vrei să-ți amintești, și zile, în care îți amintești de ele. Le retrăiești, pe ore, pe secunde…
Sunt zile în care nu mai știi cum să respiri fără să doară, și zile în care nu simți nimic.
Sunt zile în care vrei să lupți, știi de ce și nimic nu e imposibil, și zile în care vomiți de neputință.
Sunt zile ușoare, luminoase, cu dimineți lungi, leneșe, împreună … și zile fără sens și soare.
Zile în care știi totul. Poți totul. Vrei un singur lucru. Ai o singură certitudine și asta e tot ce conteaza.
Și zile, în care totul dispare. Printr-o ciudată ironie a sorții.
Și zile din astea, de început de an, în care vrei să-l strângi în brațe și/sau să-l lași să plece. Zile în care-ți dai seama că simți, ești alive. Și poate că asta e mai important, decât să ai/ să afli/ să știi unde te-ai pornit când ai renunțat la control și la reguli.
Viața e pe nopți și pe zile. E pe stări, pe oameni.
Nu e nici greșit, nici rău, să avem astfel de zile. E în firea noastră, a oamenilor, să trăim și să ardem. Că de stins – e cel mai ușor, în viață.
Mulțumesc, iubire!

Comments

comments