Articol Blog

tu te știi pe tine, eu mă știu pe mine


Tu te știi pe tine, eu mă știu pe mine.
Așa trăim.
Cu aceste argumente.
Și cu prejudecățile și regulile unor oameni pe care nici nu-i cunoaștem. Cu greșelile, condițiile și necredințele lor.
Cu „esența umană”, cu „oamenii nu se schimbă”, cu „destinul”, „karma” și tot ce ni se cuvine și ni se dă pe merit. Cu tot ce putem duce.
Tu te știi pe tine, eu mă știu pe mine.
Știm că nu o să ne iasă, că nu o să avem răbdare, că eu o să mă satur, iar tu n-o să mă crezi. Știm că nu are cum. Că undeva, cineva o să greșească.
Știm că nu avem nici timp, nici veșnicii.
Că înălțimile nu cad, iar munții nu se mută.
Că „dacă”, că „poate”.
Că efort, că durere, cădere, că „oare?”.
Că greu.
Pot fi iluzii, greșeli sau spații goale. Încercări, eșuări și abrupturi.
Poate fi orice.
Cine-a îndrăznit să afle?
Tu te știi pe tine, eu mă știu pe mine.
N-o să aflăm, poate, niciodată, cum e, de fapt, celălalt.
O să trăim, presupunând.
Mințindu-ne că nu am pierdut nimic.
Și că e bine așa cum este.
Esența umană.

Comments

comments